„În spatele unui personaj, poţi să oferi din tine unele trăiri de care ştii doar tu”

Dialog cu soprana Diana Bucur, de la Opera Naţională Română din Iaşi

 

Nu ştiu cum o fi să cânţi în duet pe scenă cu soprana Diana Bucur, ştiu doar cât de frumos umple sala de concerte şi cât de savuros poate fi un dialog cu ea. Ieşeanca pasionată de muzică nu este numai un artist apreciat, ci şi o femeie veselă, care slujeşte arta cu sufletul. Am stat de vorbă cu Diana Bucur despre muzică, despre oameni şi despre pasiunea cu care dă viaţă personajelor pe scenă, dar şi despre noi traiectorii, soprana mărturisind că va renunţa la linia lirică pentru cea dramatică.

- De câtă vreme cânţi, Diana?

- Din liceu, adică… Stai să calculez (iar ochii i se ridică puţin – n.r.). De 30 de ani, Doamne, o viaţă de om, ai putea spune. O viaţă frumoasă.

- Şi când ai cântat primă oară? Să fi fost în copilărie, aşa cum facem mai toţi, imagindu-ne în faţa unui public darnic cu aplauzele?

- Nici vorbă! Când eram copil nu îmi plăcea opera, dar nici o respingeam. Eu oricum eram în domeniul muzicii, cântam la vioară şi nu am avut o atitudine totală de refuz. Cred că a fost o combinaţie – am vrut să renunţ la vioară, pe care o studiasem până în clasa a opta cu un entuziasm moderat şi am găsit opera. Acum, dacă mă uit în urmă, de fapt aşa a fost să fie. Ei, şi în clasa a opta, la examenul de admitere în liceu, am schimbat orientarea. Ştiam că am voce, am dat admitere la canto la Liceul „Octav Băncilă”. Aşa a început legătura mea cu opera. A început să-mi placă treptat, i-am dat de gust. Am început să învăţ cum se cântă, ceea ce anterior mi se părea complicat. Este o muncă de o viaţă, toată viaţa înveţi, trebuie să perfecţionezi, să fii atent cu vocea care este un instrument pretenţios.

- Cum i-ai dat de gust operei?

- Ascultând mult, făcând studiu personal. Când efectiv munceşti, cînd studiezi, lucrurile se schimbă în bine. Spre exemplu, nu-mi plăcea „Traviata”, apoi a devenit preferata mea. Şi asta a fost posibil doar aducând rolul pe scenă, cântând.

- Şi uite aşa muzica ţi-a devenit nu doar un partener, ci a adus şi un loc de muncă.

- Când eram în primul an la Conservator aici, la Iaşi, pentru că eu mai urmasem alţi trei la Chişinău, am intrat în Corul Operei, unde am cântat timp de şase ani. Între timp, avusesem roluri mai mici şi la un moment dat am decis să particip la examenul de solist. Se întâmpla prin 1999 şi uite dacă vrei, putem socoti din nou – sunt solist de aproape 20 de ani.

- O altă parte din viaţa unui om, cum ai spus. Mă întreb câte roluri ai avut ca solist?

- În jur de 20. Mi-aş fi dorit să fie mai multe, dar depinzi de repertoriul instituţiei, dar şi de tipul de voce. Eu fiind lirică, rolurile sunt oarecum limitate. De ceva timp m-am decis să schimb şi să trec înspre dramatic. Când ajungi la un anumit timp al vieţii nu te mai prind unele roluri lirice. Şi apoi, sunt atât de mulţi tineri frumoşi şi talentaţi şi ar fi păcat să nu fie ei în aceste roluri. Recunosc, nu am luat această decizie foarte uşor! Va fi un alt drum, va trebui să uit ce am făcut până acum şi să învăţ lucruri noi. Am început deja cu rolul „Neda”, din „Paiaţe”.

 

- Spuneai de tineri. Care a fost primul rol ca solistă?

- „Musetta”, din Boema, un rol frumos. Apoi am fost şi Mimi, despre care cred că mi s-ar fi potrivit mai mult, dar totul a ieşit foarte bine. Mai avusesem câteva apariţii, dar primul rol a fost Musetta. M-am simţit minunat, la fel ca şi acum. Eu cred în ideea că în tot ce faci trebuie să pui pasiune, dragoste. Trebuie să duci totul cu bine la capăt, altfel nu are rost. Nu este cale de mijloc. Eu fac ceea ce fac cu multă dăruire şi nu mă văd făcând altceva .

- Cum dai viaţă unui personaj? Cum îl însufleţeşti?

- Primii paşi ţin de procedura clasică, de distribuţie. În urmă cu mai mult timp dirijorul făcea distribuţia în roluri, cunoscând aptitudinile fiecărui solist. De câţiva ani se participă la casting. Odată primit rolul, înveţi partitura, cel mai bine este acasă, asculţi alte montări, treci la înţelegerea textului. Ajută mult să cunoşti măcar un pic limba în care se cântă, italiana în general. Se cântă mult în italiană. Dacă mai ştii şi germana este extraordinar. Apoi urmezi cerinţele regizorale şi tragi cu ochiul la tine, la sufletul tău şi îţi pui talentul la treabă. Dacă eu nu cred în personajul pe care ar trebui să îl interpretez nu urc pe scenă, empatia este foarte importantă pentru mine.

- Personajul preferat?

- Mi se pare deja un clişeu ca şi răspuns, „Violetta Valery” din „Traviatta”, dar cred că acesta este. În acel rol ai multë de arătat, multe de pus din tine. Aşa este mereu când trăieşti din plin viaţa personajului căruia i-ai dat viaţă.

- Mă întreb cât primesc spectatorii din ceea ce dai. Ai avut şi reacţii nu foarte bune?

- Au fost. Eu am dat tot din mine, însă percepţiile sunt diferite, oamenii filtrează altfel decât ai vrea sau simţi tu. Au auzit unele comentarii care nu mi-au plăcut şi m-au afectat foarte mult. După ce am trecut peste moment, am ajuns la înţelegerea faptului că oricât te-ai strădui, tot vor fi voci care vor comenta. Atunci a fost momentul în care am decis să cânt şi să joc pentru mine. Dacă eu sunt bine cu mine, totul va fi bine în jur.

- Ai cântat de curând în „Nunta lui Figaro”, în rolul Contesei. Personajele îşi pun amprenta şi pe solist şi mă întreb unde este Contesa în Diana Bucur?

- (râde) Cine mă cunoaşte ar spune că nu este chiar aşa, dar este un pic din „contesă” în mine. Este undeva în adâncul sufletului, o simt.

- Şi cum o aduci pe scenă? Cum se transformă femeia în blugi în doamna cu crinolină?

- Revin la ceea ce am spus – contesa există în mine şi nu trebuie decât să fac conexiunea cu ea. Sigur, mă vei întreba cum fac această legătură, dar nu m-am gândit niciodată la „Cum”. O fac şi gata. Cu toţii putem aduce la suprafaţă unele trăiri din noi dacă există şi contextul, şi momentul potrivit. Cred că are legătură cu faptul că pe scenă devii un personaj. În spatele unui personaj, poţi să oferi din tine unele trăiri de care ştii doar tu, sunt doar ale tale şi le dezvălui rareori.

- Am vorbit despre viaţa ta de pe scenă, dar cea reală cum este?

- Viaţa mea reală a bătut istoriile de pe scenă. Au fost multe întâmplări neobişnuite pe care le-am trăit şi la care nu m-aş fi gândit niciodată. În viaţa reală sunt fiică, mama Smarandei şi a lui Luca, sunt prietenă, stau la poveşti cu oamenii buni… Mama e cel mai greu rol fiindcă nu îţi dă nimeni indicaţii cum şi ce trebuie să faci. Când mă uit la copiii mei mă întreb oare când a trecut timpul? Parcă mai ieri au venit pe lume...

- Până aici nu ai vorbit deloc de muncă, ci doar de pasiune. Ai muncit mult în cariera ta?

- Ce înseamnă mult? La noi, munca nu se rezumă la opt ore pontate zilnic. Dacă mult înseamnă pregătirea, studiul personal, căutările continue în a găsi cea mai bună abordare a rolului, da, pot spune că am muncit, dar de fapt aceste lucruri sunt cele care contează, care te ajută să te împlineşti profesional. Eu nu m-am gândit niciodată că munca e ceva greu de făcut, însă m-am preocupat îndeaproape de tot ceea ce implică profesia mea. Studiez aproape zilnic, caut metode noi de exprimare, vreau să fac totul perfect.

- Ai cântat şi peste graniţele ţării. Cum este publicul din afară, unde ţi-a plăcut cel mai mult?

- Peste tot mi-a plăcut, dar în Italia m-am simţit cel mai bine. Publicul este cald, prietenos, iubeşte muzica şi ştie foarte bine ce şi cum se cântă. Am fost surprinsă, într-un an, să constat că publicul italian cunoaşte foarte bine ceea ce se petrece pe scenă sau ceea ce ar trebui, ce categorie de voce se potriveşte şi ce nu. Îmi amintesc cu drag de un concert de exemplificare ce încheia un masterclass de pian susţinut la Frosinone de o prietenă de-a mea. După concert, aflându-mă pe o străduţă, am cerut câteva informaţii de la doi bătrânei foarte simpatici. „Aaaa, soprană”, au exclamat, apoi m-au întrebat „De care?”, „Lirică”, le- am răspuns. „Aaaa, minunat. Deci cânţi Violetta, Gilda, Mimi şi multe alte roluri”. Am fost plăcut surprinsă!

- Ai avut şi roluri în teatru, ai jucat în „Cerere în căsătorie”. Cum a fost?

- (râde) Mereu am vrut să fiu actriţă, de când eram în clasele primare, dar nu am avut suficientă încredere în mine, nu aveam curaj. Teatrul a rămas un vis ascuns într-un colţ de suflet şi am tânjit mereu după el. Acasă am multe discuri cu marii actori, cumpărate în copilărie, pe care le ascult. La un moment dat, în mine s-a făcut un declic -- „Opera este un teatru pe muzică”, mi-am spus, şi ceva din mine s-a însufleţit. Deci pot să fac o combinaţie, pot să joc şi să cânt în acelaşi timp. Ştiindu-mi gândurile, actorul şi regizorul Radu Ghilaş m-a distribuit într-un rol în piesa „Cerere în căsătorie”, care se joacă la Ateneu, şi în care îmi folosesc calităţile de cântăreaţă şi acordeonistă mai mult decât cele de actor. Spectacolul mi-a adus mari bucurii, am mers şi în turneu în patru oraşe din Ucraina – Kiev, Herson, Odessa şi Nizhin. Publicul ne-a primit cu multă căldură, chiar dacă am jucat în româneşte. Aici ne-a ajutat Cehov, piesa semnată de el fiind foarte cunoscută. Recunosc că mi-ar plăcea să fac comedie. Îmi plac mult rolurile de operetă, care combină teatrul cu muzica, unde mă simt foarte bine, cum ar fi „Rosalinda” din „Liliacul”. Te distrezi împreună cu ceilalţi şi-mi place.

- Te invit la un exerciţiu de imaginaţie. Aş vrea să creionezi o scenă în care ai avea rolul vieţii tale ca solist...

- Este o provocare ce apasă foarte multe resorturi. Nu m-am gândit niciodată la un rol precis, dar uneori m-am văzut pe scena unei mari opere. E puţin utopic, dar aşa văd eu cu ochii sufletului şi ai minţii. Port o rochie roşie superbă, simt un parfum deseori asemănător celui din sticluţa de „Cherrish” de la Ghost, cu o notă dominantă de trandafir, aşa o percep eu. Pe scenă sunt doar eu cu orchestra, iar publicul este un tot cu mine. Cânt şi vibrăm împreună. Superb tablou!

A consemnat Maura ANGHEL

 

„Când nu cânt, citesc foarte mult, mai fac şi sport. De gătit, să zic că mă descurc. Nu pictez, în schimb fiica mea mânuieşte penelul foarte frumos, a moştenit darul de la mama. De fapt, mama era un talent în sine, ştia să facă de toate. Eu de la ea am vocea, a cântat şi ea muzică populară în tinereţe şi încă mai există unele înregistrări în arhiva Radio” – soprana Diana Bucur

 

 

 Interviu realizat în martie 2018.