Țara unde ajungi fără test COVID - „În Tanzania nu există teama de pandemie, doar teama de a muri de foame”

 

 

La o primă vedere, Irina Cațighera nu pare a avea nimic în comun cu aventura. Este medic la Maternitatea „Cuza Vodă” din Iași, oferă cursuri de planning familial, este pasionată de literatură, și-a dorit să fie scriitor, poate cândva designer de modă. Când o privești, ești atras de ținutele șic, de vocea caldă și nu te-ai gândi că medicul profesionist din fața ta e un as la cățărat, că a zburat cu balonul cu aer cald, cu parașuta, cu parapanta, a făcut bungee jumping în junglă și a bătut cu pasul și cu sufletul peste 130 de țări, ultima fiind Tanzania, în plină pandemie. 

- Călătorie în pandemie. Cum de ți-a venit această idee?

- Călătoria înseamnă, alături de cunoaștere, adaptare. Te întâlnești cu noul, sub forma locurilor, oamenilor, obiceiurilor tradiționale, culturale, chiar și culinare. Dai nas în nas și cu pericolul, pornind de la simpla posibilitate a prăbușirii avionului, apoi la cea a catastrofei naturale sau a bolii. Situația în care mă aflam când am hotărât să plec era total diferită de ceea ce am trăit în peste 25 de ani de când călătoresc, adică o planetă global bolnavă, populată de indivizi deveniți brusc infirmi prin limitarea posibilității de deplasare, închiși în casă, dând impresia unei planete depopulate, în care interelaționarea este exclusă, accesul la cultură imposibil, obiceiurile hedonice (cina la restaurant urmată de un film, defularea în club sau discotecă, frecventarea vieții de noapte care a făcut celebre atâtea cartiere în marile orașe), prohibite.

Mi se anulaseră deja zborurile programate din iarna trecută pentru primăvară, iar voucherul primit de la Expedia Travel valabil pe KLM - Air France, Europa - America Centrală nu făcea decât să-mi sporească frustrarea. Stresul și oboseala acumulată își spuneau cuvântul. Încă o tentativa de călătorie, în Sudan, a fost sortită eșecului, zona devenind din verde, galbenă în septembrie. Atunci am primit un email de la Qatar Airlines care oferea discount pentru zborurile București-Tanzania, culmea declarată zonă verde. Pe urmă totul a devenit foarte ușor, ca atunci când lucrurile trebuie să se întâmple. Am descoperit și un blog, Zanzibarezul, și o cazare excelentă exact pentru perioada pe care mi-o impunea biletul de avion (exista și un alt risc acum, în pandemie, zborurile nu sunt zilnice sau pot apărea modificări de ultim moment care-ți pot scurta sau prelungi vacanța). Problemele mele au devenit „De ce să mă duc, ce să văd și ce să fac acolo” și „E o destinație mult prea ușoară, pot să merg și peste zece ani, nu implică zbor lung, efort fizic, adaptare la altitudine”. A urmat inerenta perioadă de informare, care din trei luni cât durează de obicei la mine, s-a scurtat la trei zile, marcată de îndoială „De ce Tanzania e zona verde și tot ce e în jur - Kenya, Uganda și altele nu”.

- Și a fost „Da”.

- De fapt, „Mda”, pentru că Tanzania este o destinație exotică, dar atât, natura spectaculoasă a Africii te copleșește. Satele de maasai asigură culoarea locală, iar safari-ul este un adevărat sport național și internațional pe care e păcat să nu-l practici dacă ești acolo, „trăind” pentru câteva zile într-o junglă prietenoasă și amuzantă, condusă de „the big five” - leul, elefantul, leopardul, rinocerul și bivolul și populată de girafe, nenumărate specii de antilope și pasări.

Călătoria a fost, de data asta, ideea de a trăi, atât și așa cum s-a putut, o vacanță normală într-un an absolut anormal, îndeplinită fiind și principala condiție pe care mi-o pusesem, aceea de vacanță fără test COVID, fără mască, fără carantină la întoarcere.

- Și uite așa ai ajuns din nou în Africa. Pentru a câta oară?

- A cincea doar, după Tunisia și Maroc în 2000, Egipt în 2003 și Ethiopia în 2013. Spun „doar” pentru că mulți ani (2000 - 2017) am călătorit în Asia, continentul pe care-l cunosc cel mai bine și în care mai am câteva „restanțe” care se pot număra pe degetele de la o mână. Pandemia m-a prins în perioada în care începusem să mă îndrăgostesc de America de Sud (Peru, Chile, Argentina și Uruguay în ultimii doi aani) și în care-mi pregătisem în cele mai mici detalii călătoria în America Centrală. Pentru mine Tanzania a fost, și demult nu mi s-a mai întâmplat, relaxare. Spun relaxare în condițiile în care totuși nu am avut nici o zi de „program liber”, așa cum sunt trecute zilele moarte în circuitele agențiilor de turism, care program liber poate însemnă, plaja, cumpărături, sau pur și simplu „hai să pierdem vremea”. Am ales un resort cu demipensiune în partea de sud a Zanzibarului (una dintre cele trei insule principale ale arhipelagului tanzanian, alaturi de Pemba și Mafia), mai puțin turistică și tocmai din acest motiv asta mai tradițională, cu plaja publică de un farmec aparte datorat localnicilor și construcțiilor specifice din bambus și am cumpărat absolut toate excursiile organizate de agențiile locale.

- Chiar toate? N-ai ratat niciuna?

- Toate! Am avut bucuria întâlnirii, ca și în celelalte excursii în insula, cu sălbaticul turcoaz al Oceanului Indian care da, e așa ca în albume, și cu fenomenul flux-reflux care oferă posibilitatea unor fotografii spectaculoase și îți aduce la picioare comori din adâncuri sub forma scoicilor, melcilor, aricilor și stelelor de mare de dimensiuni impresionante, nu de puține ori chiar fructe de mare sau pești care vin ca din preistorie.

Au urmat trei zile de safari în Tanzania continentală, situată pe coasta de est a Asiei, în trei dintre parcurile naționale și ariile de conservare a naturii din Tanzania. În Tanzania locuiesc aproximativ două sute de triburi, fiecare cu limbă și tradiții diferite. Am făcut safari în parcurile naționale Seregenti și Tarangire și în aria de conservare Ngorongoro, de departe cea mai spectaculoasă atât datorită localizării într-un crater vulcanic a întregii suprafețe, cât și datorită vizitelor în satele de maasai care ne-au oferit un prânz excelent și un spectacol tradițional. Un sat de maasai are o populație de circa o sută de locuitori dar, atenție, toți sunt membri ai aceleiași familii, de la bunic sau chiar străbunic, care a avut cinci sau șase neveste, până la nepoți și strănepoți care merg de-a bușilea. Pachetul turistic a inclus zborurile din arhipelag în Tanzania continentală, Zanzibar City - Arusha respectiv Kilimajaro - Zanzibar City, cazări în regim all inclusive și programul de safari care este un spectacol în sine. Momentul culminant și marele noroc a fost apariția, pentru câteva secunde, a unui leopard alb chiar lângă mașină. Chiar și în ultima zi, în care aveam avionul seara, am dat o raită de circa 200 de kilometri în Stone Town, orașul vechi al Zanzibar City, în care se găsesc, printre altele, casa în care s-a născut și muzeul Freddie Mercury. M-am întors, că întotdeauna, cu valiza golită de haine și umplută cu statui, măști, pungi cu cafea și condimente, supranumele Zanzibarului fiind „insula condimentelor”. Am reușit să fac din nou o călătorie de cunoaștere, nu de răsfăț și lux, prețul fiind de 2.200 euro din care 1000 euro cele trei zile de safari, cu cazari absolut satisfăcătoare și mese excelente.

- Din ce spui am sesizat o mare libertate de mișcare. Cum trata lumea acolo pandemia? Nu se temeau de COVID?

- Atitudinea autorităților și populației tanzaniene fata de SARS-CoV 2 este „nu cunosc, n-am auzit”. În această țară africană s-au înregistrat câteva sute de cazuri în aprilie-mai 2020, toate cu evoluție favorabilă, majoritatea tratate cu remedii naturiste și urmărite de către vracii locali, populația rurală fiind majoritară. Apoi, președintele a declarat pandemia ca eradicată, aceasta fiind, de altfel, considerată și cea mai importantă realizare a mandatului său, fiind reales pe 28 octombrie 2020 cu mare majoritate. Nu există distanțare socială, nu se poartă mască (nici companiile aviatice locale nu solicită), iar măsurile de igienă sunt cele obișnuite. Ca în orice țară africană, viața este trăită intens, inclusiv viața de noapte, iar turiștii din întreaga lume ajung aici fără test COVID. Sigur că atunci când trăiești și mori cu boli ca tuberculoza, malaria, SIDA, infectarea cu acest nou virus poate părea un banc, iar restricțiile ar însemna practic pierderea principalei surse de venit, turismul. Mai mult, vorbim despre o țară în care se trăiește izolat, în triburi, fiecare trib având propria limbă, propriile legi și proprii vraci. În Tanzania nu există teama de pandemie, doar teama de a muri de foame, iar lumea privită de acolo are, ca o iluzie, culoarea verde, devenită a libertății de circulație acum.

- Mă întreb cum faci prevenție într-o lume în care educația nu este chiar prioritară, unde se moare și de foame, unde lumea trăiește la limită…

- Parca am anticipat, cu fraza anterioară, această întrebare și va fi cel mai scurt răspuns - Practic nu faci prevenție! Personalul medical calificat este insuficient și conglomerat strict în orașe, iar populația extrem de dispersată. Și nici nu testezi. Convingerea mea este că din momentul în care Tanzania a declarat pandemia eradicată s-a renunțat la testare, iar îmbolnăvirile, dacă există, sunt tratate ca banale răceli. Se apelează mereu inițial la metode naturiste și abia apoi, dacă nu dau rezultate, se apelează la medicația clasică și la puținul personal calificat din orașe.

- Ai ajuns în peste 130 de țări. Ce au schimbat în tine călătoriile, Irina?

- Eu sunt un om foarte curios, care călătorește singur pentru că doar așa poate ajunge în locuri care nu figurează în programul nici unei agenții de turism din țară, uneori nici din lume (cel mai recent exemplul regiunilor Cajamarca și Chachapoyas din Peru), pe care le poți descoperi doar cu ajutorul ghizilor locali, altfel spus al localnicilor. Pentru că fac singură tot, călătoriile m-au schimbat mult. Am devenit extrem de organizată, foarte punctuală, perfecționistă pentru că, singură fiind, lucrurile trebuie să funcționeze perfect. Singură pentru că programele pe care le concep sunt foarte pline, foarte grele hai să spunem, cu nopți pierdute în mijloace de transport, cu până la 84 de ore nedormite, nu arareori cu altitudine (am ajuns până la 5000 de metri în Peru și Chile și până la 5600 de metri la Everest Base Camp), cu cățărat, cu balonul cu aer cald, cu parașută, cu parapanta, cu bungee jumping, cu cămilă, cu elefantul. În fine, nu se înghesuie nimeni să mă însoțească și nici nu cred că aș vrea, sigur mi s-ar aduce reproșuri. Mi-au ascuțit simțurile, călătoriile, nu e ușor să aștepți zorii în gara din Chandigar, India, cu rucsacul de 20 de kilograme alături neputându-te deplasa nici până la toaletă și nici să aștepți, noaptea, în perioada Ramadanului, într-un autobuz local, ca șoferul și toți ceilalți călători să-și termine rugăciunea în plin câmp. Nici să te pierzi câteva ore în Nepal într-un câmp de orez pentru că ți-a fost indicată o direcție greșită, nici să nimerești la un festival de shaoling în loc de mormintele dinastiei Song pentru că în anumite zone din China nimeni nu înțelege unde vrei să ajungi decât dacă pui degetul pe semnul care indică locul respectiv. M-au învățat să aștept. Cu calm și cu speranță, altfel pierzi. Zece ore un avion care nu mai pleacă, apariția condorilor, un adevărat stol, deasupra canionului Colca, în Peru, la 7 dimineața, după trezirea în miezul nopții, așteptând să se oprească ploaia torențială care aproape că ne scufundase barca în parcul Canayma din Venezuela. M-au făcut foarte adaptabilă, la oameni și la mediu. Mă port ca ei, zâmbesc, îi ascult, le mulțumesc, de multe ori doar prin gesturi și deja mă adaptez ușor la altitudini și temperaturi extreme, cât și la schimbări frecvente de fus orar (cea mai grea încercare a fost un around the world în care am schimbat 13 fusuri). Am învățat să îmbin precauția cu amabilitatea. Am învățat să aleg. Am ales să nu-mi fie frică, frica atrage frica așa cum comportamentul natural, prietenos, atrage același comportament. Dacă simți în aer pericol, cel din fața ta te va percepe ca pe un pericol, ceea ce vă duce la o atitudine ostilă. Și, ciudat, am înțeles că pentru mine odihna înseamnă a face altceva, complet diferit și nu ușor. Pentru mine odihna înseamnă explorare. Pe pașaport mă aflu undeva între 135 și 137 de țări vizitate și sper ca timpurile și norocul să țină cu mine.

A consemnat Maura ANGHEL