„Nu mai facem chirurgia din anii ‘50, în care doar pensa şi bisturiul contau”

Dialog cu dr Sidonia Susanu, coordonatorul Compartimentului de Chirurgie Plastică din cadrul Spitalului de Copii „Sfânta Maria”

 

 

La Spitalul de Copii „Sfânta Maria” din Iaşi ajungi doar dacă micuţul tău suferă şi ai nevoie de ajutor, altfel nu ar fi niciun motiv de vizită. Dacă însă îţi doreşti să-i cunoşti pe oamenii care zi de zi aduc zâmbete pe chipurile celor mici, treci de poarta spitalului cu încrederea că îngerii există. Oamenii în halate albe fac minuni pentru cei mici, aşa cum face şi dr Sidonia Susanu, coordonatorul Compartimentului de Chirurgie Plastică, unde se tratează cazuri extrem de grave. Sidonia Susanu, unul dintre cei mai buni specialişti din ţară, este nu doar medic, ci şi prietena copilaşilor din saloanele în care îşi petrece mare parte din timp, aproape şi mamă pentru cei proveniţi din familii cu grave probleme sociale. Medicul are grijă nu numai de trupuşoarelor, ci şi de suflet, lucru care se vede în dragostea cu care îi înconjoară, în jucăriile pe care le aduce copiilor şi în veselia cu care îi întâmpină în fiecare zi. Am stat de vorbă cu dr Sidonia Susanu despre provocările unei meserii frumoase şi dificile totodată.

- Orice poveste începe undeva demult şi aş vrea să dăm timpul în vremea în care v-aţi decis să deveniţi medic.

- Eu nu am vrut să mă fac medic, nu am dorit să fac ceva anume. Nu am vrut să devin un anumit specialist sau să am o anumită profesie, ci mi-am dorit să fac anumite lucruri, mai exact să repar. Aveam obiceiul să repar tot felul de lucruri când eram copil. Îmi plăcea să îngrijesc animalele bolnave, persoane cu anume răni, să repar obiecte stricate. Orice.

- Şi aţi ales Medicină. Puteaţi fi inginer electronist, să reparaţi televizoare, sau restaurator...

- Ţesuturile sunt mult mai frumoase, când e vorba despre reparaţie. Ţesuturile umane sunt cele mai frumoase structuri care există în Univers. Au viaţă, au culoare, au personalitate şi energie, au suflet. Mereu m-au atras.

- Pe ideea de reparaţie aţi ales chirurgia plastică?

- Chirurgia plastică a fost o alegere întâmplătoare pentru că atunci când am dat admitere la facultate nu ştiam că există o astfel de specializare. Primul contact a fost cu Chirurgia Generală, apoi m-am îndreptat către chirurgia plastică, mi s-a părut un domeniu mai interesant. Este mai minuţioasă, mai de fineţe. Domeniul are mai multe câmpuri de lucru, dar fiecare se rezumă la ideea de a repara ceea ce s-a stricat ori de a aduce cât mai aproape de natural ceva care este în afara perfecţiunii. Asta este baza chirurgiei reconstructive, ceea ce este de fapt chirurgia plastică.

„Copiii te simt, ştiu că vrei să-i ajuţi şi cooperează”

- V-aţi specializat peste hotare, aţi investit mult în pregătire.

- După facultate am făcut un an de stagiu, apoi a urmat rezidenţiatul în timpul căruia mulţi medici vor să facă specializări peste hotare. Asta nu neapărat pentru că afară este mai bine, ci pentru că este important să aduni informaţii din arii de învăţământ diferite. Într-o anumită regiune geografică există cam acelaşi curent chirurgical şi de aceea este bine să mergi în şcoli diferite ca să capeţi idei şi tehnici noi pe care să le foloseşti ulterior în beneficiul pacienţilor. Japonia a fost prima ţară în care am plecat şi nu a fost o întâmplare, şi antecesorii ei merseseră acolo. Din punct de vedere al chirurgiei plastice, Japonia este cu mult înaintea Europei, are o şcoală diferită, o cultură diferită, excelează în amănunt şi perfecţiune, condiţii absolut obligatorii în chirurgia plastică. Fiecare dintre noi îşi doreşte să meargă într-un loc în care specialitatea lui este practicată la nivel de perfecţiune. A urmat Tubingen, despre care aş putea spune că este leagănul tehnicii şi tehnologiei moderne. Este foarte important ca un medic să cunoască foarte bine echipamentele, dispozitivele, tehnologiile noi. Noi nu mai facem chirurgia din anii ‘50, în care doar pensa şi bisturiul contau, ci este un alt nivel.

- Când aţi revenit, aţi preluat Compartimentul de Chirurgie Plastică din cadrul Spitalului de Copii „Sfânta Maria” din Iaşi.

- Secţia nu exista decât în acte, nu era un compartiment funcţional. Erau alocate nişte paturi, un personal, dar nu era nimic funcţional. Pentru a trata copiii cu patologie de chirurgie plastică a trebuit să antrenez personalul auxiliar, să învăţ colegii chirurgi şi pediatri ce este patologia de chirurgie plastică şi cum pot să ajute pacientul. Am primit şi sprijin, foarte multă lume m-a ajutat.

- De ce aţi ales să lucraţi cu cei mici? Aţi ales un drum nou, aţi venit într-un compartiment care nu exista…

- Aş fi putut să aleg şi altceva, dar aşa a fost să fie. M-a încurajat mult şi soţul meu, care mi-a spus că ar fi păcat să nu folosesc toate informaţiile acumulate. La un spital de adulţi nu se operează malformaţii faciale la copii, deci aici puteam fi de ajutor. Era şi un teritoriu complet neexplorat, era şi curiozitate. Pe de o parte, este foarte frumos că poţi practica chirurgia plastică din toate ariile pentru că malformaţiile nu se rezolvă nicăieri. Sunt centre care fac chiururgie reconstructivă dar nu rezolvă arsuri, ori fac, dar nu fac traumatologie, pe când la Spitalul de Copii abordăm toate aceste chestiuni. La copii mă atrage totul, sunt plini de energie, pozitivi, bucuroşi. Te simt, ştiu că vrei să-i ajuţi şi cooperează. Aşa de multă afecţiune îţi oferă încât fiecare zi la spital este o binecuvântare.

„Nu am voie să plâng, pentru că emoţiile mele s-ar transmite şi celor din jur”

- Cine a fost primul pacient?

- Un copil cu o arsură chimică la picioare. Mama lui curăţa aragazul cu o soluţie agresivă, a mers să vorbească la telefon, a lăsat-o recipientul pe jos, iar copilul l-a luat şi l-a vărsat. A fost pentru prima oară, în ultimii 20 de ani, când se trata o arsură chirurgical la Spitalul de Copii. Au fost câteva emoţii din partea colegilor mei care nu aveau experienţă cu un copil ars şi grefat imediat. Din fericire, rezultatul a fost un succes. Încet, încet am reuşit să schimb complet conceptul de tratament în patologia copilului ars. De atunci au trecut opt ani şi două luni, iar copilul este bine.

- Mă întreb care să fie fost cel mai mic pacient tratat de dumneavoastră?

- Pacientul cel mai mic venit cu o arsură are două luni. S-a opărit cu apă şi s-a ars pe 40 la sută din suprafaţa corpului. Cazul cel mai grav a fost al unui copil de 11 luni, ars prin flacără pe 45 la sută din suprafaţa corpului. Au o evoluţie bună. La copiii cu arsuri grave, media de vârstă este 3 ani.

- Sunt şi pacienţi pentru care nu există soluţii?

- Da, în special pacienţii oncologici cu forme agresive de boală. Din fericire, eu sunt medic colaborator în astfel de cazuri pentru că patologia oncologică la copii este mai mult apanajul ortopediei pediatrice. Eu intervin pe partea de chirurgie reconstructivă şi dacă un copil cu astfel de afecţiuni are nevoie de ajutorul meu este vindecat în mare parte. La mine ajung cazurile fericite. Copiii care au nevoie de chirurgie plastică sunt cei care au traumatisme, malformaţii sau arsuri care sunt în mare parte supravieţuitori. Rămân cu sechele, cu trauma spitalului, dar sunt în viaţă.

- La atâta suferinţă în jur, mă întreb dacă aţi plâns vreodată…

- Nu, nu ai voie. Dacă simt nevoia să plâng fac atac de panică. Dacă un anumit pacient este într-un pericol foarte mare reuşesc cumva să canalizez energiile Universului pentru tratamentul copilului. Eu nu am voie să plâng pentru că emoţiile mele s-ar transmite şi celor din jur şi nu ar fi bine.

„Am simţit mereu mâna lui Dumnezeu”

- Dar mâna lui Dumnezeu aţi simţit-o?

- Ooo, da, de fiecare dată. Am întâlnim multe cazuri dificile şi cumva în afara evoluţiei la care s-ar aştepta toată lumea sau cum este descrisă în toate tratatele. Atunci este clar – până aici a intervenit medicul, din acest punct nu se mai poate face nimic şi totuşi apare vindecarea. Dimineaţa îi găseşti sănătoşi, ca şi cum nu i-ai fi operat! Acolo este clar mâna lui Dumnezeu. Nu poţi să laşi seara un copil cu o mână neagră şi a doua zi să o găseşti rozalie şi să-ţi asumi meritul. Nu ai făcut nimic! Din momentul în care culoarea s-a schimbat şi a apărut vindecarea tu, ca medic, nu ai mai folost acolo, ci Dumnezeu. Însăşi faptul că poţi ţine multe ore un copil în sala de operaţii e tot ajutorul Lui. Au fost copii care au fost operaţi timp de 24 de ore, timp în care tu trebuie să găseşti o soluţie, să faci cumva să trăiască, iar puterea nu vine doar de la tine. Faptul că, în primul rând, copilul a rezistat la atâtea ore de anestezie, că eu, ca medic chirurg, am rezistat, că am avut răbdare, că am ales cea mai bune soluţie, se datorează intervenţiei divine. Aceste lucruri nu le poate genera o fiinţă umană, ci ceva ce se află deasupra noastră.

- V-aţi temut vreodată?

- De foarte multe ori! Am depăşit aceste momente spunându-mi „Linisteşte-te, sunt cu tine!

- Aşa aţi spus şi la cel mai greu caz?

- Da. Am avut un caz cu un mare consum emoţional. Cel mai greu, din punct de vedere emoţional, a fost să iau o decizie pentru o procedură simplă şi cu implicaţii estetice şi funcţionale extrem de reduse pentru pacient. Pur şi simplu trebuia să decolez complet pielea de pe braţul unui copil la care nu aveam nicio dovadă că ar fi soluţia salvatoare pentru el, dar pe care îl vedeam murind minut cu minut. Era un copil despre care nimeni nu ştia de ce suferă, nici eu. Aveam vagi bănuieli, dar nu puteam să dovedim prin analize, trimise în Germania, ceea ce suspicionam, dar tratamentul ar fi fost cel la care mă gândeam. Avea o julitură minoră la un cot, cu un germen extrem de agresiv, care s-a extins rapid şi care nu era creştea în culturi. Am presupus că era acel germene. Copilul suferea enorm. M-am gândit că dacă nu scot sursa de producere a toxinelor va muri. Decolarea nu este o procedură dificilă, însă decizia de a o face în condiţiile în care nu aveam o dovadă clară că asta trebuie să fac a fost extrem de dificilă. Până la urmă am decis că este soluţia cea mai bună, iar acum copilul este perfect sănătos.

- Care să fi fost operaţia cea mai lungă?

- A fost o intervenţie care a durat 48 de ore, cu o pauză de 40 de minute. Şi acolo am simţit mâna lui Dumnezeu. Un pacient şi-a tocat antebraţul şi mâna stângă într-un utilaj agricol. A trebuit refăcută toată reţeaua vasculară a antebraţului şi mâinii. Din fericire, copilul şi-a păstrat membrul.

„Dacă o operaţie durează şase ore, cel puţin jumătate de an durează recuperarea”

- Aţi ajutat mulţi copii cu traumatisme grave, victime ale unor accidente care au presupus reimplantarea de membre, degete. Este o muncă titanică.

- Într-adevăr, ia mult timp. În primul rând intraoperator. Spre exemplu, dacă o operaţie durează măcar şase ore, cel puţin o jumătate de an durează perioada de recuperare. Un chirurg, în acest proces, are un merit extrem de limitat. Bine, pui la loc segmentul respectiv, dar dacă pacientul nu urmează şedinţe de kinetoterapie, membrul nu devine activ. Noi ne implicăm în susţinerea emoţională a pacientului şi după reconstrucţie, inclusiv psihologic. Suntem mereu alături de ei, ne bucurăm de fiecare succes minor pe care îl obţin în recuperare.

- Coordonaţi şi Asociaţia pentru Tratament al Malformaţiilor Congenitale. Cum îi ajută pe micuţii pacienţi?

- Se adresează în primul rând copilului cu malformaţii la faţă şi scopul este de a sprijini părinţii. Lor li se facilitează contactul cu specialiştii. Serviciile sunt gratuite, mai puţin cele ortodontice, dar lucrăm la un proiect naţional prin care şi acestea să fie complet decontate. Acum, lucrăm şi la ghidul de tratament. La nivel european există o comisie care a definitivat ghidurile de tratament pentru copilul cu malformaţii ale feţei şi am încercat să le transpunem şi la nivel naţional. Împreună cu doi colegi de la Bucureşti facem parte şi din comisia europeană, şi naţională.

- La o primă vedere, se pare că medicina v-a acaparat total, dar cu siguranţă aveţi şi timpul dumneavoastră, personal. Ce faceţi când nu sunteţi la spital ori la clinică?

- Petrec timp cu familia, citesc sau fac ikebana, de care sunt foarte pasionată. De fapt, sunt instructor de ikebana. Nu prea am timp să practic, dar atunci când nu sunt la spital, ori nu lucrez cu studenţii sau nu merg la congrese, fac ikebana, al cărei studiu l-am început în 2008.

A consemnat Maura ANGHEL