UE nu e în pragul colapsului: e și mai rău de atât

Blocul este o zonă de dezastru economic și politic, incapabilă să reflecte opiniile alegătorilor europeni.

La câteva zile după referendumul pentru Brexit din 2016, am stat și l-am urmărit pe Martin Schulz, pe atunci președinte al Parlamentului European, ținându-le o predică alegătorilor britanici despre presupusa decizie teribilă pe care tocmai o luaseră. Îmi amintesc că am reflectat: „Slavă Domnului că nu va mai trebui să ne pese prea mult timp de ceea ce cred oameni ca voi”.

Ei bine, a durat ceva mai mult decât ne-am dorit și chiar și acum treaba nu este complet terminată, dar am reușit. Într-adevăr, nimeni de aici nu mai ascultă ce crede președintele Parlamentului European. În urmă cu zece ani, probabil că unii alegători erau cel puțin vag conștienți de Schulz, chiar dacă nu puteau să vă spună cine este mai exact. Nu cred că acum ați putea găsi unul dintr-o mie care să recunoască numele actualului președinte. (Apropo, este vorba de Roberta Metsola, din Malta. Tocmai v-am spus eu – foto.)

Nu scriu pentru a lăuda ignoranța țărilor străine. Nu cred că este un lucru bun. Dar, în egală măsură, nu mai avem același stimulent ca înainte de a urmări și de a ne îngrijora de ceea ce se întâmplă în UE. Pentru că nu ne mai poate face nimic, cel puțin în mod direct.

Observați UE de astăzi. În primul rând, economia. Zona dezastruoasă a euro va exploda la un moment dat. Germania, beneficiarul său timp de atâția ani, este împotmolită în recesiune. Ratingurile de încredere a mediului de afaceri sunt confortabil de pozitive în Marea Britanie, dar grav negative în zona euro.

OCDE spune că, în lumea reală, nu doar în predicții, Marea Britanie a crescut mai repede de când am părăsit perioada de tranziție din UE, decât Franța, Germania, Italia și Polonia. Toate acestea sunt variații ușoare ale unei performanțe în general anemice în raport cu standardele globale. Toată Europa trebuie să facă mai bine. Dar nu noi suntem cei care împiedicăm convoiul.

Și din punct de vedere politic, lucrurile arată rău. Extrema dreaptă și extrema stângă sunt în creștere, iar ambele aripi ale politicii au o latură neplăcută care lipsește aici, în Marea Britanie. Da, Partidul Conservator de aici poate avea problemele sale, dar echivalentul său francez a dispărut în esență, iar toată energia politică se află la margine. Echivalentul său german se ofilește, confruntat cu concurența partidului de dreapta AfD.

În Polonia, Donald Tusk dovedește că există un populism centrist, prin desființarea agresivă a structurilor politice stabilite de predecesorii săi. Premierul spaniol a făcut un fragil târg faustian cu separatiștii catalani, dar nu va ține mult timp, iar diavolul va veni după el mai devreme decât crede. Iar în Țările de Jos, mișcarea populistă de dreapta a lui Geert Wilders poate fi cel mai popular partid, dar stânga va aduna acum o coaliție nepopulară pentru a-l ține departe.

Nimic din toate acestea nu pare tocmai puternic și stabil. Și va fi din ce în ce mai rău pentru curentul dominant, cu cât mai mult timp va refuza să se confrunte cu ceea ce gândesc de fapt cohorte mari de alegători.

Ne amintim irezistibil de imperiul austro-ungar în anii săi de declin, mult mai puțin decât suma părților sale, preocupat de propriile reguli interne baroce și mai mult un obstacol decât un ajutor pentru aliații săi. Este departe de a fi bine că lucrurile stau așa în Europa; dar slavă Domnului că suntem, deocamdată, în afara controlului UE