Desert cu țurțuri și bulgări de zăpadă

 

Nu știu cum de s-a întâmplat, dar zilele trecute tot am fost prinsă în diferite discuții despre Generația Z, adică tinerii născuți între anii 1997 și 2012, după cum zic statisticile. Partenerii de dialog au explicat, pe diferite tonuri date de subiectul întâlnirii, că tinerii sunt caracterizați prin depresie, că sunt adevărații „digital natives”, că sunt introvertiți, dar buni antreprenori, își cunosc foarte bine planurile și știu exact ce vor pentru ei. Mi-au plăcut analizele, pentru psihologi și sociologi cred că sunt foarte importante, dar ceva m-a deranjat încă de la bun început, apoi mi-am dat seama ce. Foarte puțini au fost cei care le-au spus „copii”, „adolescenți”. Majoritatea au mers pe ideea cutioarei cu Generația Z, uitând că discuțiile au în centru oameni la fel ca și noi. Ce ne diferențiază sunt vârstele și mediile sociale în care evoluăm, în rest suntem la fel.

La început m-a luat valul, dar m-am trezit la timp, m-am scuturat de tichete și am început să-i privesc cu ochii copilului Generației X, din care fac eu parte. Alții ne-au spus Decreței sau „generația cu cheia la gât, generația MTV, formată de persoane care și-au trăit adolescența în perioada de expansiune a televiziunii, care încă citesc ziare, ascultă radio și se uită la televizor. Sunt pricepuți când e vorba de tehnologie, căreia îi recunosc meritele, își petrec destul de mult timp pe mediile de socializare, dar sunt încă sceptici când vine vorba de transferuri financiare online”. Vă recunoașteți?

Privind în jur, mi-am dat seama că din toate discuțiile a lipsit sau a fost slab conturată o întrebare foarte importantă: „Ce le face sufletul să tresalte?”. Fie ei din Generația X, Y, Z sau Alpha? Care sunt micile  bucurii pe care și-au ridicat fundația sufletului?”. Răspunsul fericit este unul care oferă detalii, în lipsa cărora vorbim despre depresie, consum de droguri și alte nenorociri de care ne-am cam săturat și care schilodesc viețile viitorilor adulți.

Mânați de vremurile astea nebune, în care timpul s-a comprimat, am

uitat mirosul Crăciunului din copilărie (apropo, la voi când au trecut sărbătorile, că eu nici nu le-am simțit...), de cozonacii din cuptorul cât jumătate din „chilerul bunicii”, pe plita căruia șușoteau, la foc de taină și în oale burdușite, cumătrele sarmale, de gerurile care ne lipeau nările, de zăpada sticloasă, de caruselul în care sora mea se învârtea până când moțul de la căciulă i se transforma în săgeată de străpuns norii. Am uitat de micile cochetării, de gulerașul de dantelă sau de cel din blăniță de jder făcut de bunicul. Am uitat de festinul cu ciuperci adunate din spatele casei bunicilor, strâns cu grijă într-o flanea transformată în sac și coapte pe plită, de strugurii văratici șterpeliți din grădina vecinului, de coarnele roșii care ne făceau gura pungă. De plimbările pe dealul și în pădurea din spatele casei mătușii Aristica, în care descopeream mereu noi tărâmuri fantastice... De serile în care așteptam să vină cirezile de la păscut și oile de la stână, de porumbul copt pe jar. Am uitat şi de prietenii mei cu care făceam schimb de cărți la scara blocului și cu care jucam „prinsa”, de gustul măcrișului și de gogoșile de la bâlciul de Sfânta Marie. Și de foile rupte din „caietul de curat” am uitat, de gustul „picului” cu care încercam să ne ascundem petele de cerneală.

De bătăile cu bulgări de zăpadă, pe care mai întâi îi savuram ca pe un desert, apoi de țurțurii transformați în acadele și care ne stingeau setea.

Acele lumi din care ne-am hrănit sufletul ar trebui aduse mai aproape din când în când ca să ne păstrăm teferi la suflet. Vremurile s-au schimbat și este firesc să fie așa, dar acum totul este doar despre bani, profit, „șmenuri”, shopping. Muzeele le-am înlocuit cu malluri, de cei dragi ne aducem aminte doar pe Facebook, la sărbători cheltuim munți de bani pe nimicuri, facem daruri din fugă și uităm să aprindem candela. Vremurile în care oamenii sunt etichetați și puși în cutiuțe sunt tot mai sărace în bucurii pe care le regăsim în ultimul model de mașină, pantofii și poșeta de fițe, telefonul cel mai smart, afacerea cea mai mare, școala unde cel mic este cel mai tare dacă și părintele are cardul mai gros… Analiștii vorbesc despre progres, scot tabele și indicatori de evoluție de care indiscutabil este nevoie. Dar uneori și de un desert cu țurțuri și bulgări de zăpadă...

Maura ANGHEL