O libertate post-decembristă prost înțeleasă

 Am răsfoit ieri o carte de istorie. Una scrisă în epoca „anilor lumină”, strecurată (din greşeală, probabil) într-o sacoşă cu daruri pentru copii. Mi-ar fi plăcut să cred că autorul gestului a pus cartea în mod intenţionat pentru ca puştii de vârstă şcolară să afle cum a fost odată... Monoton, ar răspunde unii.

Până la momentul decembrie 1989, mare lucru nu se întâmpla. Lumea mergea la serviciu, de două ori pe lună încasa salariu, pleca în concediu prin sindicat, petrecea de Revelion la vilele partidului (cine avea pile) sau la restaurantele regimului comunist pentru care era bătălie mare. Copiii se distrau copios în orăşelele deschise special pentru ei şi unde decoraţiunile erau insprate din poveştile lui Creangă, nu din filmele lui Disney, se tratau cu vată de zahăr şi beau sirop cu sifon. Primeau daruri din partea lui Moş Gerilă, aşa cum era cunoscut Santa Klaus pe atunci, mergeau la colindat şi urat şi adunau bani pentru mult râvniţii adidaşi, pe care părinţii îi procurau pe sub mână. Oamenii erau bucuroşi de orice întâlnire, reală, nu prin intermediul Facebook, se îmbrăţişau şi îşi strângeau mâinile cu putere. Pe atunci nu erau Like-uri...

După Revoluţia de la Crăciunul din 1989, lucrurile s-au schimbat. Românii, bucuroşi că vor prinde salam la liber, au ieşit în stradă, au aruncat cu pietre în nomenclaturişti, apoi au aşteptat să plouă cu binefaceri peste ei. Momentul eliberator a fost prost înţeles. Fără a avea nicio cultură antreprenorială, majoritatea s-a aruncat în privatizări care, în loc de sacii de bani aşteptaţi, le-au adus şomaj, pensionări anticipate, sărăcie şi multă dezamăgire. După ce s-au bucurat de blugii din consignaţie, de rujurile, fardurile şi bijuteriile aduse din bazarul turcesc, au constatat că mare lucru nu au câştigat. Ţara intrase pe o traiectorie imprevizibilă şi singurele certitudini erau listele de şomeri, cuvânt pe care l-au învăţat abia după 1990.

O radiografie a ultimilor treizeci și ceva de ani arată că România nu mai are clase sociale, ci doar îmbogăţiţi şi calici. Mai există un fel de pătură să-i spunem intermediară, formată din oameni care nu mor de foame, dar se străduie din răsputeri să se menţină pe o uşoară linie de plutire. Ce-am câştigat într-un sfert de veac de libertate sau democraţie? Dreptul de a visa, curajul de a recunoaşte că nu ştim deloc să trăim în capitalism şi că suntem departe de a fi întreprinzători fiindcă ne lipsesc nu doar priceperea, ci şi încrederea în noi.

Cei mici au deschis ochii într-o lume în care Internetul ţine loc de prieten, în care violenţa vine inclusiv de la fabricaţii de jucării care s-au întrecut în a lansa pe piaţă tot felul de monştri ori păpuşi hidoase. Pentru ei, singurul câştig sunt programele de inter-schimb cu şcolile din străinătate, unde pot ajunge şi copiii din familii nevoiaşe. 

Sigur, veţi arunca în mine cu tablete, ipod-uri, îmi veţi băga sub ochi ultimul model de iphone, veţi reseta computerele performante la fiecare tastare de-a mea care nu vă va fi pe plac şi-mi veţi flutura pe sub nas biletele pentru Nisa, Paris, Ţara Galilor, Noua Zeelandă sau Republica Dominicană, unde poţi ajunge imediat (dacă ai bani), lucru imposibil până acum 30 de ani.  Desigur, tehnica este un câştig, dar la ce folos dacă jumătate din copii sunt analfabeţi, dacă şomerii se bat pentru mălaiul de la UE ori pensionarii împart pastila în două sau îşi cumpără sicrie în rate? Şi dacă tot am pornit de la manualele alternative, vă invit să le răsfoiţi şi pe cele de geografie şi să marcaţi pe hartă locurile în care românii au plecat să-şi caute de muncă. Aşa poate vom scrie în cărţile de istorie şi despre marea emigrare post-decembristă.