Părinți pentru copiii nimănui

M-am gândit de multe ori când ne-om fi pierdut sufletele, care o fi fost momentul în care am ales să ne asemuim cu fiinţe fără inimă, când ne-am erijat în mici Dumnezei care decid care copil trăieşte şi care nu, care poate avea părinţi şi care nu, care poate fi fericit şi care poate fi aruncat în haosul disperării. La gândurile astea m-au condus, ca de multe ori, cazurile de copii abandonaţi ori bolnavi care cerşesc nu milă, ci doar o frântură de viaţă. Nu mai speră la zâmbete, iar de empatie nici nu poate fi vorba.

Am vorbit de multe ori despre importanţa familiei, a cuibului în care trebuie să crească orice puşti care să poată deveni om întreg. Părinţii au un rol determinant pentru dezvoltarea unui copil, iar lipsa lor schilodeşte sufletele. Problema este că în România foarte mulţi nu mai vor să devină părinţi, li se pare o sarcină peste puterile lor. Tinerii spun că nu au locuri de muncă, nu au o casă şi nici minimul financiar cu care să poată creşte un copil. Sunt multe mame singure care au ales să-şi lase bebeluşul în grija statului fiindcă nu pot să aibă grija lui. Mai exact, să-l abandoneze. Altele fac coadă la cabinetele medicale pentru avorturi. Tabloul nu este trist, ci aproape de coşmar. Este suferinţă şi din partea celor, mari, şi a celor mici.

Există şi persoane care şi-ar dori enorm să aibă cine să le spună părinţi, dar nu se poate decât prin adopţie. Aici este o altă mare problemă – procedura prin care o familie poate înfia un prichindel este foarte greoaie şi durează foarte mult. În plus, are un algoritm foarte complicat. Practic, copilul îţi este încredinţat în baza unui „soft". După ce trece de multiple teste, părinţii trebuie să ofere un profil al viitorului copil. Spre exemplu, păr blond, ochi albaştri etc. Datele lui şi ale viitorilor părinţi se introduc într-un computer şi se compară la fiecare accesare a bazei de date. Dacă există o compatibilitate, are loc o primă întâlnire. E un fel de „fertilizare virtuală", viitoarea mamă se gândeşte cum va arăta familia ei când dosarul de adopţie se va încheia. În tot acest timp, mii de copii stau în pătuţuri de spital şi aşteaptă să li se găsească părinţi compatibili. Singura căldură pe care o primesc este de la centrala termică, iar mângâierile sunt dozate doar la orele de masă şi atunci când primesc scutece noi.

Soarta unui copil care nu a simţit niciodată un suflet bătându-i lângă inimă nu e uşoară şi doar Cel de Sus îl poate ajuta să fie o persoană echilibrată emoţional. Nu poţi să-i ceri să simtă iubire fiindcă el nu ştie ce este acest sentiment. Situaţia s-ar putea schimba dacă statul ar simplifica procedurile, dacă procesul adopţiilor s-ar derula mai uşor. Pe de o parte, au şi cei de la Bucureşti dreptate fiindcă au fost cazuri de persoane care au confundat un copil cu o marfă şi au procedat exact ca la Protecţia Consumatorului – l-au returnat din diferite motive. Dar este necesară încurajarea adopţiilor fiindcă astfel mulţi copii şi-ar găsi o familie în care să crească frumos, mulţi părinţi ar simţi o împlinire prin faptul că au ajutat un suflet să-şi atingă destinul. Iar preoţii ar organiza marşuri de bucurie şi de slăvire a vieţii, nu de lămurire a femeilor să renunţe la avorturi. Ca toate aceste lucruri să fie posibile ar trebui să privim mai atent în noi şi să ne întrebăm cât preţ punem pe viaţa noastră şi a celor din jur. Ar trebui să fie o sumă rotundă, mare, de la care nimeni să nu aştepte să primească rest.

Maura ANGHEL