„Ab ovo”

 Îmi amintesc de o scenă, văzută acum o jumătate de secol cred, într-un documentar fantezie (sau film?), care m-a determinat să reflectez asupra lui adesea până acum.
Era vorba de un revoltat care trăgea cu o armă automată în Hitler. El, revoltatul, îl trimitea în lumea umbrelor pe cel care se făcea vinovat de cea mai teribilă crimă contra umanităţii, pe cel mai sinistru personaj care a bântuit lumea.
Dar Hitler se refăcea după ce era făcut surcele şi era mai tânăr cu câţiva ani. Atunci revoltatul relua seria împuşcăturilor cu arma sa automată şi îl ciuruia din nou pe dictator. Hitler se refăcea din nou puţin mai tânăr şi scena se repeta.
Nu se făcea economie la muniţie (sloganul lui Stalin) şi mereu Hitler era ucis cu furie.
Cum de fiecare dată reapărea cu câţiva ani mai tânăr scena s-a repetat mereu şi mereu până Hitler a devenit nou-născut. Atunci, revoltatul s-a oprit, puşca a tăcut şi pe ecran Hitler gângurea şi căuta protecţia mamei sale.
Mâinile care au mânuit ferm arma asasină până atunci au căpătat un tremur abia vizibil. Erau incapabile să mai apese pe trăgaci şi s-au oprit.
Spectatorii erau oripilaţi. Se va trage în prunc sau nu se va mai trage? Nu, nu s-a mai tras nicio rafală în Hitler.
De ce oare? De unde omul începe să poarte vina şi să dea socoteală pentru faptele sale? Cine este culpabil pentru evoluţia şi derapajul unui om în devenire, pentru apariţia unui monstru de tip Hitler sau Stalin? Cine are meritul pentru un eventual succes, pentru o eventuală apariţie a unui diamant strălucitor în panoplia omenirii?
Cert este că oamenii, dacă se nasc sănătoşi, pleacă în competiţia vieţii în condiţii egale. Nu cred că influenţa genetică duce la o evoluţie de tip Hitler sau Stalin.
Cu siguranţă că informaţiile genetice, înmagazinate în cromozomi, au o influenţă importantă la formarea individului, dar educaţia poate influenţa şi atenua anumite porniri spre evoluţii catastrofale de tipul celor doi asasini.
O educaţie atentă şi mai ales competentă şi sistematică, poate atenua la un individ pornirile ieşite din tiparul normalului, tipar creat în decurs de secole şi secole de minţi luminate şi de religiile omenirii.
Tipologia omului normal, evoluat corect după criteriile zilelor noastre, a fost trasată în timp prin eliminarea unor deviaţii nocive constatate de contemporanii vremurilor trecute.
Nou-născutul este aur curat de 24 de carate. De aici încolo intervin cei care se află în apropierea acestui aluat şi-l modelează mai mult sau mai puţin reuşit. Nu doar părinţii au influenţă. Fraţii, alţi copii, vecinii, bunicii, străinii, toţi cei care se apropie de noul-născut au putere de influenţă, chiar majoră, în evoluţia acestuia. Aş folosi cuvântul „anturaj”. Anturajul este cel care decide în mod substanţial în formarea micuţului născut.
Omul este un summum rezultat în urma nenumăratelor influenţe exercitate asupra sa în timpul crud (primii 5-6 ani de viaţă) al evoluţiei sale, dar şi ulterior acestei perioade.
Dacă până la maturitate este ferit de influenţe „rele” există riscul ca şi după această vârstă să cadă pradă unui caracter malefic dar puternic. Aceste caractere puternice pot avea şi o influenţă benefică, dacă ei înşişi au această direcţie.
Trebuie remarcat faptul că rolul părinţilor este esenţial în opera de modelare a copilului. Aceştia primesc în familia lor un material (scump şi drag) şi au dificila sarcină să-l formateze (ca la formatarea unei baterii).
De fapt, aici am dorit să ajung. Care este priceperea, competenţa părinţilor, în făurirea unei opere minunate începută de Dumnezeu şi apoi lăsată în sarcina acestora? Unde au învăţat părinţii să continue şlefuirea darului dat de Dumnezeu?
Uneori nici măcar părinţii nu sunt complet formaţi şi ei încă orbecăie pe drumuri necunoscute. Şi părinţii sunt puţin speriaţi de căile necunoscute pe care le au în faţă. Bunicii pot avea influenţe benefice, dar rar se implică total în această sarcină extrem de dificilă. Tinerii părinţi sunt puşi în situaţia de a improviza, de a face ce cred ei că este mai bine pentru copil. Numai că experienţa lor de viaţă începe de la vârsta de 8-9 ani, adică nefolositoare în şlefuirea unei fiinţe în vârstă de 2-3 luni. Practic, părinţii improvizează după cum îi duce mintea.
În România, se impun câteva legi care să ducă la îmbunătăţirea calităţii românului. O primă măsură ar fi ca din momentul apariţiei unei sarcini, mama şi tatăl copilului să urmeze obligatoriu nişte cursuri speciale de puericultură. Nivelul cursului să fie adaptat după nivelul părinţilor. Cursurile să se adapteze orelor libere ale viitorilor părinţi. Fără absolvirea acestor cursuri să nu se acorde alocaţia pentru copii. Cursurile trebuie să cuprindă esenţialul, adică acele noţiuni care să permită părinţilor continuarea lucrării lui Dumnezeu, predată părinţilor într-o stare pură şi fără de păcate, fără boli şi răutate umană.
Aceste cursuri trebuie să fie şi pentru analfabeţi, şi pentru savanţi, adaptate pentru sarcina viitoare a părinţilor. Beneficiile acestei educaţii pentru România vor fi enorme, dar sunt greu de cuantificat. Cu siguranţă însă am avea infinit mai puţine rateuri educaţionale şi o nouă calitate a românului va fi vizibilă în curând.
Ţările nordice au atins un nivel de excepţie în acest domeniu. Eu am convingerea că şi noi suntem capabili de ceva similar. Este foarte uşor şi simplu să renunţăm la tâmpeniile care ne ocupă tot timpul şi să clădim o ţară care să aibă valoarea la bază, la temelia ei.