Amintirea Helenei Weigel

 Dormitorul Helenei Weigel, a doua soţie, vreme de 32 de ani, a lui Brecht, născută în 1900, care i-a dăruit doi copii, nu are austeritatea monahală a odăii de dormit a scriitorului. Dar nici pe departe nu împrăştie aerul de alcov. O alcătuire sobră, distinsă şi rafinată. E atmosfera care-i plăcea să o respire această femeie măruntă de statură, osoasă, delicată şi puternică, tandră şi aspră, din contraste croită, atrăgând magnetic când se afla pe scenă şi nu numai acolo privirile oamenilor. Nu sfidătoare, dar stăpână pe ea şi conştientă de forţa ce clocotea într-însa.

Dintr-o ochire se vede că a locuit o femeie în încăperea nu prea mare, gravitând în jurul patului ornamentat cu bun gust, acoperit cu cearşafuri albe, dantelate, cu plapumă de atlaz. O ladă cu zestre la căpătâi, ceasuri bătrâne, antichităţi, ceramică, vase de aramă din vechime, o veioză albă pentru ceasurile de călătorie în singurătatea lecturii, ceştile şi ibricul de cafea, o păpuşă, chiclazurile şi parfumurile, însă nu într-o risipire, şi o fotografie tip carte poştală, înrămată, în care Helene Weigel, cu părul sur, faţa brăzdată de cute, pare potopită de flori, o poză nu marţială, ci naturală,chiar dacă în colţul gurii mijeşte o ţigară şi mâna arată spre înainte. E o fotografie ce o defineşte pe Helene Weigel, o femeie bărbat, cum a spus atât de adânc Mihail Sadoveanu despre Vitoria Lipan. Helene Weigel între flori. Delicateţea feminină dominată însă adeseori de izvorul bărbătesc din trupul mărunt, croit însă dintr-un lemn din cel mai tare.

În această odaie, tronând în pat ca într-un jilţ împărătesc, Helene îi aduna pe actorii de la Berliner Ensemble să discute roluri, să vorbească despre teatru, care era viaţa ei. În ultimii ani se identifica cu Mutter Courage, rol pe care Brecht l-a creat anume pentru dânsa, iar ea l-a jucat aproape până la ultima suflare. În aprilie 1971 a urcat pentru ultima oară pe scena de la Berliner Ensemble. Mai, luna florilor, e timpul când a plecat în lumea umbrelor. L-a urmat în Cimitirul Hughenoţilor pe tovarăşul de suferinţă, iubire şi de câte un dram de fericire. S-a despărţit de lumea în care a trăit în mireasma florilor de mai. În ultimii ani ai vieţii în veranda de la parter amenajase o odaie ce aducea cu o mică seră.

Era mai aproape de copaci, de florile grădinii, de pământul în care dormea Brecht. Se pregătea. Timpul era mai gol ca înainte şi îl umplea cu ceasurile efervescente de la teatru, cu prelungite discuţii din odaia ei sau din verandă, ori cu cele pe care le petrecea cu o nedisimulată plăcere în bucătăria semănând cu o încăpere de alchimist. Între porţelanuri de Meissen şi originale vase de aramă, poliţele de pe timpuri şi maşina mai modernă de gătit, ori frigiderul, ce pare acum o antichitate, Helene Weigel oficia şi demonul ei creator nu se astâmpăra nici aici. Dovadă stau reţetele de bucate create şi experimentate chiar de artistă, scrise cu grijă într-un caiet gros şi aşezat lângă alte vestite tomuri culinare.

Sub răpăitul vorbelor Barbarei Andreck, unul din ghizii casei Brecht, o zgâtie de fată, aşchie, numai freamăt şi viaţă, care provine dintr-o familie de actori şi o divinizează pe Helene Weigel, o văd cu ochii minţii pe marea actriţă călcând uşor în nişte conduri de vis, dar însufleţind aerul şi toate din juru-i. Mutter Courage îşi trimite încă vestirile trecerii şi vieţuirii. Fascinaţia pe care a exercitat-o nu s-a risipit ca o părere sau o perdea de fum, un abur de dimineaţă. A intrat până-n străfunduri în zidurile acestei case. Aici, şi la Berliner Ensemble şi încă în multe alte locuri.

Sursa foto: gustavothomastheatre.blogspot.com