Moartea romanului a fost anunțată de nenumărate ori. În cea mai recentă versiune, moartea e doar un pretext pentru imaginarea unui viitor. Îi aparține lui China Miéville, scriitor englez de science-fiction plasat de regulă în subgenul urban fantasy și politician radical de stânga, care a vorbit despre „The future of the novel” la Congresul Internațional al Scriitorilor desfășurat în luna august la Edinburgh (The Edinburgh World Writers’ conference).

Rezum în continuare argumentul lui Miéville. Scriitorul-politician  a început prin a ridiculiza vechile spaime ale scriitorilor de acum cincizeci de ani, care, precum Lawrence Durrell, deplângeau ziua în care ficțiunile vor fi produse de către mașini. Durrell s-a înșelat, arată Miéville, în sensul că „în fostul viitor pe care am ajuns să-l trăim, ficțiunea nu e produsă digital, ci distribuită digital”. Cu tot cu efectele cunoscute: creșterea pirateriei intelectuale, dat fiind că din ce în ce mai puțini inși sunt dispuși să plătească pentru cărți, ziare sau albume pe care le pot descărca gratuit, și deprecierea muncii autorilor care creează aceste produse din ce în ce mai ieftine. Dar, sună teza lui Miéville, toate politicile împotriva pirateriei online reprezintă forme de obtuzitate și de abuz. Pirateria e bună pentru că încurajează creativitatea și reformarea tradiționalei relații înțepenite și unidirecționale dintre autori, cărți și cititori; ea reprezintă creasta unui proces care va reconfigura în viitor parametrii actuali ai literaturii. Cititorii vor căpăta un nou rol, cel puțin egal cu al autorului – așa cum astăzi, deja, muzica formațiilor mainstream este remixată și relansată pe internet de către tineri DJ anonimi. În viitor, literatura – în speță romanele – își va pierde statutul „definitiv”; romanul X va circula într-un număr variabil de variante și de adaptări modelate de comunitatea cititorilor transformați ei înșiși în autori, conform propriilor dorințe și nevoi. Dar ce se va întâmpla cu autorii care trăiesc din creația lor? Cum își vor mai putea plăti chiriile din moment ce munca lor devine a tuturor pe gratis, fără a mai fi plătită? Soluția oferită de Miéville e simplă: scriitorii trebuie să devină salariați, „romancierii și poeții vor primi leafa unui muncitor calificat”. Astfel, se va scăpa și de blestemul pieței, de „filistinismul criminal al pieței”, care își impune propriile standarde literaturii, forțând-o să existe ca marfă și nu ca artă ce răspunde nevoilor reale ale unei/ unor comunități. Dar, în acest punct, problemele nu dispar, dimpotrivă. După cum formulează Miéville –  „cine hotărăște cine merită să fie numit scriitor? Pentru a deveni unul e suficient un sonet – un sonet cât de bun? E nevoie de zece romane pentru a te numi scriitor? E suficient să ai 50.000 de cititori sau doar 10, dar aleși pe sprânceană?” Cum – „Doamne ferește!” – Miéville nu vrea să lase o astfel de decizie în mâinile statului, o aruncă pe umerii poporului: „Trebuie să democratizăm toată această discuție gălăgioasă”. După care revine la Stat.  „Nu ne putem permite totuși să lăsăm Statul pe dinafară. Deci, pentru binele literaturii, va trebui să preluăm controlul asupra statului, să-i inversăm prioritățile, să-i democratizăm structurile, să-l înlocuim cu un sistem valabil. Prin urmare, ca să obținem subiectul, golit de orice resentiment, al scriitorului ca om între oameni, ca să fim cu adevărat credincioși spiritului literaturii, trebuie să producem o transformare politică și economică. Pentru binele viitorului literaturii și pentru binele tuturor. Și cine știe ce politici, ce stiluri sau ce substanță, ce legături cu comunități reimaginate, ce lupte duse pentru a exprima neexprimabilul, ce povești și contra-povești ne vom lupta să spunem, eșuând cu demnitate sau, poate, într-o zi, chiar reușind?”

Pe scurt, ca să salvăm literatura și, odată cu ea, să ne salvăm sau să ne descoperim sufletul, capitalismul trebuie să moară.

Din păcate, utopia lui Miéville stă prost la capitolul „randament” și, într-un fel, e de mirare că un ins inteligent a putut să o născocească. Nu sunt nici împotriva resetării relației dintre autor și cititor (deși media calității fanficțiunilor presărate de amatori pe net se luptă cu gravitația și nu văd motive pentru care ar crește spectaculos), nici împotriva mătrășirii capitalismului; nici măcar împotriva realismului socialist (ca teorie, nu ca practică); dar a rezolva o problemă relativ măruntă precum a literaturii printr-un plan implicând macrosistemul economico-politic e la fel de ingenios precum a rezolva deficitul de scobitori extrăgând toți dinții din lume. Nu este prea limpede nici cum se va realiza totuși consensul în privința scriitorilor care ar urma să fie declarați scriitori și, ca atare, stipendiați în Noul Stat. „Prin democratizarea deciziei” este un răspuns neconvingător – mult prea vag. Din două una: această decizie va fi luată fie de către o elită „luminată” restrânsă, precum în sisteme comuniste unde, conform vechii glume, tot poporul bea whisky și se plimba în Mercedesuri prin intermediul reprezentanților săi, fie printr-o formă de piață care, oricât de reformată în raport cu vechea piață, va repeta viciile acesteia. E pur și simplu mult mai probabil să fie aleși ca scriitori reprezentativi și retribuiți autori superficiali și tautologici de consum precum Paulo Coelho, și nu scriitori a căror imaginație curajoasă și fertilă ar putea arunca sămânța unor lumi cu adevărat mai bune sau ar putea oferi indivizilor ori comunităților oglinzi ce reflectă imagini mai adânci, dar și mai neliniștitoare.

 

Sursa: http://revistacultura.ro