Emil Brumaru, viciul lecturii

 

„M-aş înfunda iar într-un Cehov în 11 volume. Acolo uit tot, sunt cu trup şi suflet alături de personaje”

 

Înainte de a fi scriitor, Emil Brumaru este un mare cititor. Corespondenţa sa o atestă cu asupra de măsură. Încât, parcurgând-o, acum, publicată integral în volumul III al „Operelor” din seria editată la Polirom, mi-am evocat încă o dată ceea ce spunea Cioran: „Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decât în opera sa”. Poate că nu întâmplător lui Emil Brumaru i-a fost hărăzit să trăiască şi să scrie în oraşul lui Ibrăileanu, acel superb „amant spiritual al Annei Karenina”, cum îl caracterizează el atât de inspirat, acel Cititor (cu majusculă) pentru care lectura era un sacerdoţiu, iar literatura un mod de a suporta existenţa, dacă nu cumva singurul mod şi singura raţiune de a trăi. Valeriu Cristea l-a portretizat memorabil pe marele Cititor nocturn din Fundacul Buzdugan al Iaşului interbelic. „A citi înseamnă a dori opera” – postula Roland Barthes şi parcă atunci când a scris această propoziţie i-a avut în vedere pe Cititorii din spiţa unui Ibrăileanu şi a unui Brumaru, pe asemenea bărbaţi care iubesc femei din cărţi şi dansează la primul bal al Nataşei Rostova… „Se spune: experienţa vieţii” – îi reamintea Brumaru lui Florin Mugur într-una din numeroasele scrisori. „Dar dacă nu-ţi ajută la nimic? Dacă n-ai nevoie de ea? De ce nu experienţa lecturii? (vorba lui Raicu!). Viaţa, vrei, nu vrei, ţi-o trăieşti şi e atât de plicticoasă uneori, are atâtea goluri, ani întregi de lâncezeală, bucurii destrămate, neîntregi, dureri penibile, neeroice. O carte bună, în schimb, e rotundă ca un măr”. Cititor şi cunoscător de invidiat al clasicilor universali – îndeosebi ruşi şi francezi – Emil Brumaru consideră că lectura literaturii române este o datorie intelectuală şi morală primordială a literatorului autohton: „Ce ne facem? Nu prea citim scriitori români. Uite ce listă pot înjgheba pentru o lectură obligatorie: Ion Ghica, Alecsandri, C.A. Rosetti (Jurnalul meu), Dinicu Golescu etc. etc. Sunt o groază. Şi toţi au farmec, stângăcie, naivitate, un fel de alintare copilărească a limbii române. Neapărat, neapărat trebuie să-i citim”.

Ajuns la vârsta de aproape 40 de ani, Brumaru constata jenat că nu citise încă „Ciocoii vechi şi noi”. La un moment dat, cumpără ediţia Bacovia (în seria „Scriitori români”), un poet pe care „nu-l poate consuma, în întregime, niciodată. Mereu rămâne ceva de descoperit”. Ceea ce i se întâmplă şi cu Eminescu. Apropo, în volumul de Teatru al lui Eminescu găseşte „lucruri geniale, scăpărând de frumuseţe”, ca şi în „Memento mori”, pe care îl abordează pentru ca „să mă bag până în gât în poezie şi de acolo să privesc în jur”. Nu mulţi sunt cei, ca Emil Brumaru, care să-i fi citit şi recitit pe marii ruşi – Gogol, Turgheniev, pe acel „autor cu două pseudonime”, cum îi simte el pe Tolstoi şi Dostoievski (acesta, alintat cu respectuoasă familiaritate Dosto), dar mai ales pe Cehov: „M-aş înfunda iar într-un Cehov în 11 volume. Acolo uit tot, sunt cu trup şi suflet alături de personaje”. Într-o scrisoare trimisă lui Lucian Raicu, un alt mare cititor, dar şi exeget al literaturii ruse, mărturisea: „Aş vrea să fiu limpede şi pur, să vă pot scrie fericit despre Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, să-mi arunc sufletul în mari clipe luminoase, să văd iarăşi printre cuvinte leaţurile subţiri, proaspete, abia geluite ale gardurilor din copilărie, să vă fac să vă pară totul uşor, apropiat, simplu, la îndemâna celui mai leneş gest, să râd din toată inima de rouă şi să vă arăt cu degetul cum fluturii se fut în aer! Dar mă întorc mereu, mereu la Dostoievski, la Cehov, la Gogol, la ruşii ăştia mari şi de necuprins, blestemat să nu mai înţeleg altceva. Dar pe ei îi înţeleg? Îmi scapă tot timpul, trebuie să-i iau iar şi iar de la prima pagină; uneori arunc cartea, dar mă întorc cu aceeaşi poftă, sau scârbă, sau credinţă la dânşii. Ce s-a întâmplat? Unde-i chichirezul? M-aş tot duce în guberniile lor imaginare, pierdut, bând samovare-ntregi de ceai, iubind şi urând adânc Nastasii şi Gruşence! Şi ce-aş mai «ţopăi» cu Lebedev!!”.