Grota din stâncă şi grota din literă (II)

 Înainte de a fi o „destinaţie”, un reper („La Turnu, sub munţii Coziei, în stâncile Oltului”), într-o lirică intens simbolică, grota e gura poetului, conturată din litere care „cresc când e cald şi bine”, e cartea însăşi, labirintul textual, e o coală de hârtie făcută sul sau, poate, e găvanul ochilor, adăpostind o pagină albă şi câmpia verde, de altădată, din Tihăria ori e căucul palmei asemeni căucului din Muzeul Ţării Oaşului, scobit precum lemnul din curtea părinţilor, în sfârşit, grota e cartea care adaugă trupului noi învelişuri, aşezate, în rânduri, de rândunici şi peştii din lacuri („nu-i literă pe sub care să nu fi scormonit, pe care să/ n-o cred fir de porumb sau de smochin, nu-i literă pe/ care să n-o fi copiat de mii de ori precum rândunicile/ copiază pe cer spiralele peştilor din lacuri”), e urechea îngerului în care sunetul se retrage în literă, într-un univers închis, adică, unde e posibil orice; chiar şi epifania: „Ai văzut copita: în mâlul de pe uliţa/ din Tireac a lăsat o groapă împroşcând totul în jur/ La început ai crezut că a imprimat forma/ unei monede./ Dar peste crestăturile ei s-a suprapus copita/ din spate: în lutul de pe drum n-a mai crescut/ nici un fir de iarbă în vara aceea/ Acum ai văzut-o lăsându-se peste litere/ credeai că eşti lângă teascul din şura lui Achim/ care-ţi întindea mereu câte un pahar cu must/ dar pe pagină literele se zdrobiră toate ca/ tulpinile tinere la îngheţul din mai/ Praf şi pulbere rămân sub copită!/ Doamne, lasă-mă să trec în litera următoare…” („Sub copită”).

Grota experimentului poetic al lui George Vulturescu se află în stâncile de pe malul Oltului, dar, mai întâi, ea este în uterul mamei, sub calota craniului: iată grotele iniţiatice ale poetului, ale stâncilor sihastrului Misail, ale literei şi ale creierului: „Tu nu mă poţi vedea, Misail,/ venind spre chilia ta:/ grota din stâncă nu e trufaşă, nu strigă,/ nu se tânguie/ nu aflăm niciodată cum ne alege/ pentru nupţiile ei/ dar sub calota craniului/ în cealaltă grotă/ şuierul/ vuietul/ burniţa spaimelor/ sapă galerii înapoi spre lutul de-afară/ de-acasă din sat/ prin praful lui m-am dus de mână cu mama Irina/ la biserică/ şi-am plâns speriindu-mă de privirile/ putrede din icoane/ sub care zăceau rugăciunile noastre/ ca nişte snopi/ pregătiţi pentru treierat/ tu ştii acum:/ după peretele chiliei tale e o altă grotă/ respiraţia ta n-a umplut numai firidele din jurul tău,/ ci şi cavernele grotei alăturate;/ cel care vine ştie şi el că poate intra în chilia ta/ cu grota lui din creier/ cu grotele literelor cu care scrie/ în care respiraţia celuilalt de după peretele stâncii/ răsună pe ţevile de cristal ale spaimelor noastre/ spărgându-se în mii de cristale/ ca norul de dimineaţă şi ca roua/ care trece curând.../ În grotele literelor mele rânjeşte craniul gol:/ - Grota e fiica stâncii sau spaima ei?/ - Există mormânt după ce cobori din chilia/ ta, Misaile?” („Viespe de grotă” - 3); sigur că poezia, acolo, în grotele succesive e rugăciune, îşi descoperă sacralitatea.
Dincolo de acest sens pe care îl acordă George Vulturescu poeziei sale din „Grota şi literele”, rămâne semnul originar al literei care e grota; René Huyghe vorbea despre puterea imaginii; poetul scrie despre puterea literei lăsate de urma copitei unui cal dintr-un sat transilvan sau de piciorul unei păsări din îndepărtatul Orient: „Daniel, scrierea e un drum/ caligrafia chineză s-ar fi inspirat din urmele/ lăsate de păsări pe nisip” (...) „A căuta potcoave de cai morţi este înjositor/ dacă nu eşti poet:/ laba de urs în lutul drumului duce la urs/ laba de lup duce la lup/ copita de căprioară duce la căprioară/ cititor făţarnic, potcoavele sunt exemplare de/ terfeloage în care poţi citi călătoriile altora: misiva/ înroşită de sânge pe care o duce la sân călăreţul;/ numai poemul primeşte la fel literele/ precum colbul drumului potcoavele pierdute/ ay, repede, repede/ vânturile nu dorm” (...) „Atunci, adaug eu, fiecare literă e o potcoavă/ pe care-am bătut-o cu cuie înroşite pe copitele/ animalului acela din Noapte?..,/ Potcoavele sunt stelele pulberii”.
Cei care scriu şi cei care se roagă, cei din grotă se înstăpânesc; George Vulturescu este „smintitul”, cum îşi spune, înstăpânit peste Pietrele Nordului şi în grota din munţii Coziei. E un om bogat, în topul Forbes al literaturii române de azi.

Citiţi şi:
Grota din stâncă şi grota din literă (I)