Impozit pe alb şi candoare

 „Rătăcirile” prin haiku, preţ de câţiva ani şi câteva cărţi - cele mai reprezentative sunt „Fugă în haiku” şi „Nuntă pe firul ploii” -, ca şi încercările, cu naivitatea, îndoielile şi, uneori, stângăciile primei vârste a liricii, din „Viaţa mea cu lună”, de exemplu, au fost de folos Rafilei Radu care, iată, cel puţin în ultimele două cărţi, „Altarul de pelin” şi „Katinul furnicilor de culoare roz”, se maturizează în orizontul expresiei poetice; a învăţat, „fugind” în haiku, pericolul discursivităţii, dar şi modul distilării trăirilor, sentimentelor, stărilor, ieşind din „ornamental” şi nemaicăutând metafora cu orice preţ. Într-un cuvânt, Rafila Radu promite chiar să fie un poet adevărat, ca în acest „carusel” unde se mai simt încă stările înfloririi din haiku: „l-au inventat şi pe acesta!/ eu, deja, sunt printre cei care/ cred şi simt/ pământul învârte -/ blestemul de pe coarda viorii/ când sus când jos/ cu intuiţie/ din frânturi, din amintiri refac -/ ca un amurg, în gol, realul/ latră în noapte câinii a neputinţă/ ecoul se plimbă-n munţi nerisipit/ clopote de azur/ clinchet lin prin aerul rarefiat/ dansul de umbre/ viaţă a unui trup de lacrimă albă -/ far pentru gândul ce-apare de nicăieri/ ce accident!/ drumul ierbii se termină, doar, în verde!/ şi vara moare arsă de flacăra propriului trup/ punţi ce se destramă în corole/ vin stele-n nopţile firii/ drumul alb văzut pe fugă!/ văzduh încremenit vibrându-i cilii/ înspăimântaţi copacii îşi strâng din ramuri/ devorând stările-nfloririi” („Caruselul”).

După titlul ultimei cărţi, ai crede că urmează un măcel, asemeni celui comis de sovietici în pădurea Katyn din Polonia cândva vecină cu noi; în fond e „măcel” de imagini suave, înfiorate de „sporii spaimei” şi de un astru mort „la balul înfloririi”, iar poemul emblematic - o „artă poetică”, în fapt - al noii vârste lirice e Somnul muzei, în care poetul „naiv” de altădată se smereşte astfel: „m-am minţit, minţindu-mă mereu/ doar, pentru alţii în mii de versuri/ vifor, ger, ninsori şi ploi/ furtuni ce ridicau gunoaiele la cer/ pentru mine/ tăcerile dintre cuvinte -/ sfiala unui înger/ ocrotindu-mă în somn”. Sunt în Katinul furnicilor de culoare roz titluri ca nişte poeme („Ţipătul ultimului cocor”, „Nimic despre complexul furnicii”, „Nuntă în răcoarea zborului de fluturi”, „Aripi frânte în lumină mov”, „Să nu uiţi de zahăr la cafea”, „Copacul la care primăvara nu vine”, „Prin cenuşa dialogului mut” etc.), poeme intens simbolice (precum acesta, unde extincţia fiinţei este asociată imaginii cerbului mort: „închide ochii tristeţii!/ cum ţine trează clipa! în aura stelei fără loc/ sângerează, la finaluri, bolta/ soarele şi cerbul mort./ voi veni curând/ mireasă cum ţi-am promis/ până şi copacii vor înflori/ gătiţi de-aceeaşi nuntă./ în poarta ei/ netrăitele ierni,/ somnul atâtor primăveri” - „Ca o iarnă, nunta”), poezii de dragoste frumoase (ca în „Iarăşi”: „tu nu mai vrei să întreţii focul/ mă uit la mâinile mele/ arse/ la fel gândul, inima/ dacă totul cu totul se nunteşte/ unde-i atunci mireasa/ şi care-i mirele?/ tu nu mai vrei./ privighetoarea/ şi-a început, iarăşi, trilul/ adică, bucuria”), dar şi „ocazionale”, dedicate Doinei Deleanu, actriţă (re)cunoscută a Teatrului Naţional din Iaşi („Dezlegări de nevăzut”) ori unor poeţi tineri după „aprinse dezbateri radiofonice”: e o schimbare de paradigmă aici, apărată pe baricade, în ironie demolatoare şi sarcasm: „luaţi-vă sentimentele/ plecaţi şi voi toţi!/ suntem noul val/ şi zeii să plece/ să se spânzure-n Olimpul lor/ vrem poezie fără trăirism şi ajutorul sfânt de la roboţi!” („Sinucideri în Olimp”).

Într-o altă ordine, poezia Rafilei Radu din „Katinul furnicilor de culoare roz” se extrage din înţelesurile simbolice pe care le au oglinda lui Baltrušaitis (reflectare, minciună, iluzie, poartă spre dincolo etc.), ca în „Oglinda cu profunzimi”, cireşul înflorit din haiku-ul de import japonez („a-nflorit nebun cireşul/ într-un mai ruşinat/ obrazul fecioarei”, scrie Rafila Radu în poemul „Cireşul, noaptea”), nimbul, un cuvânt frecvent în cartea poetului, desemnând aureola sacrală a copilăriei, cu vârsta sa de aur şi spaţiul de identificare dintre stele („Zeiţă de peşteră”) şi mama-matricea dintr-un lung şir de poeme „A murit mama”, „Doliu”, „Grădina fără mama”, „Calmul dimineţilor nestinse”, „Ţipătul ultimului cocor”); şi tot astfel, se simte, uneori, în poezia Rafilei Radu, tăişul subţire al cuţitului de argint pe care îl arăta, altădată, Denisa Comănescu, în poeme despre răzvrătirea fiinţei împotriva unei istorii duşmănoase („Katinul furnicilor de culoare roz”), despre „poporul meu nehotărât” („Oglinda cu profunzimi”), despre destinul „cerşetorului sărman”, ca o rugă, ca un plânset („Surplusul de candoare”) ori despre surparea lumii odată cu tăierea cireşului „crescut în faţa casei tale” („Fals în inele”). Poezia Rafilei Radu e o continuă confruntare cu miezul şi coaja cuvintelor, astfel: „cuvintele/ când albe, când scurte/ sincere, profunde/ ca nişte dangăte de clopot/ de alamă, bronz, argint şi înalt”. („Aceeaşi revărsare-n salt).