Otilia Cazimir - 120

 În şirul importantelor aniversări şi comemorări din calendarul literar 2014 se înscrie, chiar în acest februarie, şi împlinirea a 120 de ani de la naşterea a Otiliei Cazimir. A debutat când era elevă şi se numea Alexandra Gavrilescu, la „Viaţa Românescă”. Prima poezie trimisă revistei, intitulată „Noapte”, a atras atenţia lui Ibrăileanu şi aprecierea lui Mihail Sadoveanu. Aceştia au şi botezat-o pe adolescenta autoare cu numele cu care avea să se consacre în literatura română.
Destinul poetei s-a aflat sub o stea cum nu se poate mai norocoasă. Să intri în literatură pe maiestuoasa poartă a „Vieţii Româneşti”, avându-i ca naşi pe Ibrăileanu şi Sadoveanu, să fii apoi răsfăţata celor din cercul faimoasei reviste, să fii preţuită şi omagiată de cei mari scriitori, artişti şi oameni de cultură ai vremii, să fii încununată de Academia Română (cea interbelică), la vârsta de numai 33 de ani, şi să ţi se decerneze în aceeaşi epocă cele mai râvnite premii - Premiul Naţional pentru Poezie şi Premiul Societăţii Scriitorilor Români - urmate de altele, după Război, la fel de prestigioase - iată doar câteva dintre reperele unei biografii excepţionale. Otilia Cazimir este un model de discreţie, de austeritate şi de dăruire faţă de cea mai solitară profesiune din lume, cum o definea Gabriel García Márquez: scrisul. Aş putea-o compara, şi din acest punct de vedere, cu marele ei contemporan Tudor Arghezi, de preţuirea şi admiraţia căruia s-a şi bucurat de altfel, scrisorile dinspre Mărţişor spre Bucşinescu, de o delicateţe şi o iubire fraternă tulburătoare, stând mărturie. Faptul că amândoi s-au săvârşit din viaţă în acelaşi an – 1967 – pare să confirme o dată în plus că în Duducuţa din Bucşinescu, cum i se adresa tandru creatorul „Cuvintelor potrivite”, Arghezi îşi proiectase jumătatea sa poetică feminină.
Pentru Otilia Cazimir scrisul era o adevărată religie, incompatibilă cu zgomotul, vânzoleala şi bârfa politică sau, mă rog, civică, cu dezertarea de la masa de lucru. O Otilia Cazimir vorbind de la vreun balcon unei adunări sau, cu atât mai straniu, unei adunături este de neconceput. Exponent al autenticei elite literare şi intelectuale, ea a potenţat cu propria-i existenţă mitul scriitorului: „Pornesc pe uliţi singurică cuc/ (Iau aer să mi-ajungă pân’ la anu’)/ Şi câte-o dată, rare ori, mă duc/ La vie-n deal, la domnul Sadoveanu”.

Imaginea Otiliei Cazimir era cea a Poetului, cu majusculă. Aşa mi-a apărut când am văzut-o şi am ascultat-o prima oară, student fiind, în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii din Iaşi. Căci, iată, constat uimit că am trăit vremea când i-am putut vedea în carne şi oase şi i-am putut asculta, aşa-zicând, pe viu şi nu doar înregistraţi pe bandă magnetică sau pe peliculă, pe clasicii adevăraţi – probabil ultimii.

Otilia Cazimir era şi este un clasic în sensul cel mai propriu, dacă avem în vedere fie şi numai literatura sa pentru copii: „Jucării”, „Baba iarna intră-n sat”, „A murit Luchi”. Dar nu numai atât. G. Călinescu îi rezerva un spaţiu considerabil în monumentala Istorie din 1941. Între altele, aprecia că poeta se înrudeşte cu Ion Pillat „în direcţia voluptăţii de arome”, iar în ceea ce priveşte „schiţele în proză” observa că le caracterizează „spiritul puternic evocativ şi discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaş şi Ionel Teodoreanu”.
Îmi amintesc acum de acel iunie al anului 1967 când o veste a înfiorat Cetatea Iaşilor care a avut dintr-o dată revelaţia că, odată cu Duduia Otilia, mai dispare o legendă vie a unui spaţiu spiritual cu o invidiabilă mitologie. Casa din Bucşinescu a Otiliei Cazimir repovesteşte o întreagă epocă literară. I-au păşit pragul mari scriitori şi artişti români. Timpul a trecut, dar atmosfera e aceeaşi, plină de căldură. Simţi că sufletul poetei este „pe undeva, pe-aici”. O casă unde s-au scris pagini lirice antologice despre copilărie şi pentru copii, printre cele mai frumoase din literatura română, comparabile cu cele ale lui Tudor Arghezi. Otilia Cazimir şi-a onorat exemplar talentul şi vocaţia. Parafrazându-l pe E. Lovinescu, ar fi putut spune: „Sunt scriitoare, nimic mai mult, dar nici mai puţin!”.