Simbolistica florilor şi luminii

Faţă de lirica anterioară, Calea destinului aduce în scrisul Augustinei Vişan-Arnold motive şi teme poetice nu atât noi, cât mai bine puse în valoare. Astfel, succesiunea anotimpurilor care trimitea, înainte de toate, la sentimentul trecerii timpului, al epuizării ineluctabile a duratei fiinţei, a vremii sale, dezvoltă în ultima carte o simbolistică specială. Multe dintre poemele volumului - Dreptul naturii, Metamorfoză în marş, Coroană verde, Sporind dăruirea, Vibrările primăverii, Izvor de cugetare, Visul primăverii, Perpetuarea vieţii, Oglindirea primăverii, Odă luminii, Semnele primăverii, Luna revenirilor şi a dăruirilor etc. - celebrează primăvara, simbolul renaşterii şi reînnoirilor, al speranţelor şi promisiunilor viitorului; sentimentul trăirii naturii se simte intens în aceste poeme asociate cântecului, locului, veseliei, luminii, căldurii revederii locului de origine. În poezia Augustinei Vişan-Arnold, primăvara e o punte şi o cumpănă între trecut şi timpul viitor („Acum e timpul puişorilor ce-s mici în cuib/ Şi se aude un concert de ciripit,/ E dreptul naturii şi-al păsăretului/ La regenerare, la strigare/ În al primăverilor concert/ De pretutindeni prin grădini,/ Buchetele de flori în strigăt de culoare,/ Atenţia-ţi atrage şi o amprentă vizuală lasă/ Pentru clipa viitoare” - Dreptul naturii), o metamorfoză în marş („Metamorfoză în marş?/ A orei, a clipei,/ A luminii, a norului călare,/ Ce peste pământ iar revarsă/ Apa ridicată la cer,/ Într-o pătură fină şi deasă”). În acest anotimp al renaşterii naturii, cu promisiunea nemuririi şi vieţii paradisiace, se situează majoritatea sărbătorilor, dar, în primul rând, Sfintele Paşi, aducând speranţa (re) învierii: „Musteşte-n tine seva/ Bătrânului copac,/ Tu te sileşti cu verdele închis/ Când îţi privesc coroana,/ Iar de uimire, mută, eu mă fac./ Privesc şi desluşesc în tine,/ Dorinţa de-a exista, de-a fi/ Asemeni ţie, cu coroana verde,/ Nădejdea nu mi-o pierd,/ Alături de cei mai optimişti/ Pe mai departe eu voi fi./ Coroană verde, speranţă la-nviere,/ Îţi iei prin rădăcini tu hrana/ Şi simt şi eu cum reînvie,/ Cu fiecare nouă zi, întinzi noi ramuri,/ Pe capi păsările cântă/ Ale naturii armonii” (Coroană verde); primăvara Augustinei Vişan-Arnold e a regenerării, optimismului şi luminii, „prin care viaţa regenerează forţa/ Cu multiplicări de energii,/ Cu multe căi de consumare,/ De investire şi descoperiri” (Odă luminii). Celălalt anotimp celebrat în poezia Augustinei Vişan-Arnold e toamna; în poeme precum Frumuseţile toamnei, Schimbări de toamnă, Simfonii de lumini şi culori, Gând de toamnă etc., poeta nu fixează atât înţelesul declinului vieţii, asociat apusului, cât, mai ales, culegerea roadelor vieţii şi legătura cu vârstele fiinţei. În „Metamorfozele” sale, Ovidiu îi atribuie lui Pitagora următoarele cuvinte; „Ce, nu vedeţi că anul se scurge în patru anotimpuri, care seamănă cu viaţa noastră? Primăvara e ca un copil tânăr şi delicat, hrănit cu lapte. După primăvară anul ajunge vara mai robust şi e ca un tânăr puternic. Urmează toamna fără fervoarea tinereţii, domoală, cu păr alb începând să apară la tâmple, timp mijlociu între tinereţe şi bătrâneţe. Apoi vine bătrâna iarnă, posomorâtă, cu pas tremurat, cu părul alb căzut”. Melancolia toamnei şi muzicalitatea ei tristă, descoperite de romantici, se regăsesc şi în poezia Augustinei Vişan-Arnold, dar în acelaşi orizont al speranţei şi luminii: „Sunt frunzele toamnei/ Ce vin pe furiş,/ Pe-o uşă deschisă,/ Aducând cu ele din nou,/ Miros de timp,/ De culori ce-s aprinse./ Sunt frunzele toamnei/ Aduse de vânt,/ În dănţuire uşoară,/ Sunt frunzele ce-ţi cântă un imn/ De lumini şi culori” (Simfonii de lumini şi culori).
De un „tratament” foarte special se bucură, în toată poezia Augustinei Vişan-Arnold, floarea, simbolul lumii multicolore, paradisiace, al frumuseţii, armoniei, idealurilor, pasiunii, tinereţii, purităţii, reînnoirii: „Priveşte minunea florilor,/ Ce-s adunate în grămadă,/ E tronul pentru-o zână,/ Luată din file de poveste,/ Din copilăria mai îndepărtată”, scrie poeta în Priveşte ploaia de petale. De altfel, omologia simbolică între floare şi femeie reprezintă toposul poeziei din toate literaturile lumii; floarea e un receptacul al forţelor şi darurilor uraniene care vin spre ea sub forma razelor solare, a ploii sau a picăturilor de rouă; înflorirea ei e rezultatul unei conjuncţii dintre apă (stihie feminină) şi foc (principiul activ, masculin): timpul poeziei Augustinei Vişan-Arnold e un timp de floare, cum scrie în Precum ofrandele aduse pentru zei. Orhideea, în poeme precum Dansul orhideelor, Nu aruncaţi voi orhideele!, Învierea luminii, aduce „chemarea florilor”, lumina şi „vrăjirea” lor.
Ca şi în mitologie, floarea e asociată fluturelui albastru care, într-un poem precum Dansul fluturilor, constituie simbolul speranţei, înseninării sufletului (de altfel, cuvântul grecesc psyche înseamnă, în acelaşi timp, suflet, respiraţie dar şi „fluture”): „E visul fluturelui ce-i albastru,/ O chemare la viaţă, la lumină,/ O speranţă nouă, a zorilor,/ Ce ni se aşterne în drum iar nouă? (...) E visul ce mi s-a părut realitate,/ Dar la trezire, au dispărut iar formele,/ Culoarea intens albastră/ Şi-a luat şi ea zborul,/ Odată cu imaginaţia,/ Pasărea visului, măiastră”. Prin toată poezia Augustinei Vişan-Arnold se aude distinct foşnetul aripilor păsării măiastre a visului, speranţei, luminii primăverii; Calea destinului întregeşte o experienţă lirică de pe calea peregrinului, pe care au descris-o cele aproape treizeci de cărţi ale unei poete importante din diaspora noastră.