Ţăndărei

 

 

Ţăndărei - Huzurei sare din praful Bărăganului în paginile tabloidului „The Sun” * Viaţa bate cartea? Da, pentru o zi-două, pentru că Ţăndărei tot Huzurei (de la „huzurit”, nu-i aşa?) rămâne: acolo, în ficţiunile unui prozator care, în ultimul roman, tipărit postum, predă şi o lecţie de istorie

 

 

 

Pe un drum, aproape obligatoriu în fiecare vară, de la Iaşi la Neptun, trenul opreşte în gara Ţăndărei; farmecul special al locului se descoperă la întoarcere, când garnitura opreşte acolo la vremea după-amiezii: vipie, aer năclăit în mierea unui soare albicios, fierbinte, câţiva câini abia mişcându-şi coada după pomana călătorilor, oameni din tren alergând după o sticlă cu apă (dar nu e Caragiale cu „un pa'ar cu apă, rogu-te!”), năduşeală, chipuri tuflite de caniculă, adulmecând în zadar briza lăsată în urmă, frisonând doar la aşteptata răcoare a serii din ţinuturile mai nordice spre care se îndreaptă agale, oftând şi scrâşnind din osii, „trenul soarelui” şi al vacanţelor „cool”.

De prin anii '80, brusc, Ţăndărei mi-a devenit simpatic, dacă nu chiar drag (aşa, din gară, timp de zece minute, cât se schimbă locomotiva; nu i-am cercetat, încă, lăuntrul), pentru că, după lectura romanelor lui Paul Georgescu (născut, acolo, la 7 noiembrie 1923), urbea pierdută în orizontul Bărăganului s-a transformat într-o sursă a plăcerilor pe care nu le pot oferi decât reveriile livreşti: Ţăndărei, sub numele de Huzurei, constituie miezul romanelor Mai mult ca perfectul (1984), Natura lucrurilor (1986), Pontice (1987), Geamlîc (1988) şi, postum, Între timp (1990). Ce e Huzurei - Ţăndărei în proza lui Paul Georgescu? Un loc pustiu, toropit de vipie, cu oameni lingavi, mereu năduşiţi de căldură, mişcându-se alene de la o cârciumă la alta, printre muşte, ghiozuri şi închinându-se zeiţei atotputernice care este siesta: „la diuseor dă la vi!” - iată ce caută şi, culmea!, găsesc cei din Huzurei, locul unde se poate ajunge la „disoluţia timpului”. Asta numai în aparenţă, pentru că Huzurei este „cetatea vie” a vremii (începutul secolului trecut), adunând, între casele şi străzile derizorii, o lume diversă, aflată în plină luptă pentru putere şi bani: în târgul amorţit de tihna siestei, se comit crime, se fac intrigi, trafic de stupefiante şi tranzacţii „en gros”, se discută aprins politică, se dau pronosticuri, au loc anchete, urmăriri, se consumă drame, se mănâncă vârtos şi se vând (cumpără) fete de măritat: o lume cu viaţa ascunsă dar atât de exemplară pentru acel timp. Copleşit, vara, de vipie şi, iarna, cutreierat de viscol, departe de „lumea dezlănţuită” a Capitalei şi încă departe de vacarmul comercial al Brăilei, Huzurei nu este un loc tocmai liniştit pentru că, iată, aici se petrec, într-un scurt interval de timp, două crime dintre cele mai misterioase, se naşte un poet, se cumpără şi se vinde conştiinţă, se mişcă forţe sociale care pregătesc răscoala de la 1907: „micile” evenimente consumate în insignifiantul Huzurei spun mai mult decît „marile” jocuri politice din cabinetele ministeriale ale Capitalei timpului.

O ştire venită pe fluxul agenţiilor de presă sparge reveriile livreşti cu (i)realitatea imediată a vremii noastre postmoderne. Ţăndărei - Huzurei sare din praful Bărăganului în paginile tabloidului „The Sun”. Presa britanică publică materiale despre traficul de minori proveniţi din Ţăndărei, oraş desemnat de poliţia britanică drept sursa problemei, după o operaţiune împotriva cerşetorilor şi hoţilor români, soldată cu arestarea a 25 de persoane la 35 de kilometri de Londra. Copiii folosiţi ca hoţi de buzunare au fost porecliţi de localnicii din Slough - Maradona „pentru că sunt aşa de bine instruiţi încât, ca Maradona, au Mâna lui Dumnezeu. Şi, tot ca Maradona, fură de la englezi”. Acasă, în Ţăndărei, profesorii au rămas fără elevi: „Toţi au plecat - au plecat în Anglia”, zice o dirigintă uitându-se cu jale la băncile goale. Primarul se plânge de ale lui: „Când se îmbogăţesc, oamenii ăştia le trimit bani rudelor să construiască vile cu lirele voastre sterline. Sunt 30 sau 35 de astfel de monstruozităţi în Ţăndărei. Sunt atât de multe că a trebuit să le interzic să le mai construiască”, zice şeful local unui ziarist britanic venit să facă un reportaj în oraşul lui Paul Georgescu. Cei din Anglia par încă mai stresaţi: „Când ţiganii din Ţăndărei vor avea buletine şi paşapoarte, nu vom mai putea face nimic pentru a-i opri se se ducă în Marea Britanie. Există elemente criminale de care românii vor să scape - şi odată ce vor avea paşapoarte, vor deveni problema Marii Britanii”.

Miezul prozei lui Paul Georgescu este, iată, miezul problemei traficului de minori din Londra, întru gloria urbei ialomiţene ai cărei locuitori - unii, e drept - au schimbat vipia şi tihna siestei din Huzurei cu ploile şi ceaţa din Londra. Viaţa bate cartea? Da, pentru o zi-două, pentru că Ţăndărei tot Huzurei (de la „huzurit”, nu-i aşa?) rămâne: acolo, în ficţiunile unui prozator care, în ultimul roman, tipărit postum, predă şi o lecţie de istorie: a anului 1917, în carte, repetându-şi straniul interludiu, cum îl numeşte, azi: „Peste câţiva ani, bâjbâiala asta va fi o lecţie de istorie. Va fi scris acolo ce s-a întâmplat şi de ce, cine s-a orientat bine şi cine a dat-o cu oiştea-n gard... Atunci vor şti astea toţi profesorii şi elevii, dar azi nimeni nu ştie... mergem pe bâjbâitelea”: în 1917, în roman, în 1989, când ne părăsea Paul Georgescu, dar şi azi, la fel: pe bâjbâitelea.