.jpg)
.jpg)
Traficând ispite, într-o carte a ludicului călător
Dimensiune font:
| 20-07-2013 02:24
Şi în „Liniştea vânatului”, ca şi în volumele precedente ale lui Valentin Talpalaru, se poate regăsi o ciudată pendulare, la nivel prozodic, între un model „minulescian” şi unul „textualist”: o lipsă de încredere? un soi de reverenţă? frica de a fi perceput într-un fel sau altul? Lui Valentin Talpalaru nu trebuie să-i fie frică aici de Minulescu şi nici de textualişti; el este astfel, de exemplu: „Pârâul nopţii curge prin casă,/ copilul râde şi-l trece înot./ Mamă cuminte, mamă mireasă,/ copilul rău este mirele mort?/ Pereţii casei leagănă malurile:/ acesta-i Iordanul cel de trecut./ Nu ştiţi, lumina, arca şi fiarele/ au fost înainte de început?/ Mamă de-a pururi, mamă mireasă,/ fraţii mei vitregi în pântecu-ţi plâng./ Icoana-n flăcări suie pe casă,/ Iordanul curge din sânu-ţi stâng./ Cad stele-n ceruri parcă sub coasă,/ intră-n icoane plânsul de tot./ Pârâul nopţii curge prin casă/ copilul râde şi-l trece înot” (Vecernie).
„Acordorul de semne” e o carte a ludicului călător pe o potecă de vorbe, dar şi a „călugărului serii”, cum îşi spune când se instalează în „sărbătoarea fără glorie a tristeţii”. Ludicul este unul dintre semnele distinctive ale poeziei generaţiei '80 căreia îi aparţine poetul, ca vârstă, dar şi din punctul de vedere al programului estetic asumat; jocul şi joaca au loc pe o potecă de semne unde, ghiduş, poetul se ascunde, aşa cum un coleg de generaţie, Bogdan Ghiu, se pitea în „peştera literei”: în „Acordorul de semne”, poteca e adăpost, spaţiu securizant al saltimbancului din manuscris care ascultă melci metafizici lăsând — lipa-lipa — dâre lipicioase, face „bau!”, chicoteşte, îşi machiază tristeţea: „La prima oră, acordorul de linişte/vine din spatele cuvintelor/ care chicoteşte şi se înghesuie/ în cortegiul funerar al zilei./ El confundă trotuarul/ cu claviatura unei constelaţii banale/ peste care îşi picură clipele/ fără carne, fără viziuni,/ cu tristeţea uşor machiată şi/ ca şi cum s-ar jena/să te ţină de braţ,/ şchioapătă câţiva paşi mai în spate” („Acordorul de linişte”). Poteca e, însă, şi un drum al regăsirii în singurătate; cele două semnificaţii ale spaţiului liric de identificare se adună în primul poem al cărţii, o „artă poetică” a unui autor care „se hlizeşte” în jocurile lui Huizinga pentru a se regăsi în melancolia eminesciană: „Din zori până seara/ las o dâră de cuvinte în urmă/ ca Hänsel şi Gretel/ să-mi găsesc drumul îndărăt. Şi dă-i, şi vorbeşte!.../ Estimp, tu vii chipurile/ însetat de cuvintele mele,/ le numeri şi le strângi în paporniţă/ (pentru cei ce nu au, zici)/ dar eu, pe ce potecă mă întorc?/ Şi iar începe truda/ vorbitului în zadar/ şi iar fac potecă de vorbe şi/ tu vii şi te hlizeşti/ în spatele tăcerii,/ rupi pânza paingului/ şi calci pe ultimul sunet/ din care visam să-mi fac/o autostradă pe care/ să hoinăresc./ Singur” (Dâra de semne).
(Va urma)
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
.jpg)
.jpg)
.jpg)
(1).gif)
.jpg)
.png)
.jpg)
.jpeg)
.png)
Adauga comentariul tau