Când şi de unde va veni civilizaţia

Există o tabără a celor care încurajează emigrarea, pe motiv că ar putea deveni, în timp, acel factor civilizator de care are nevoie România, pentru a ieşi din... marasm, ca să nu scriem cuvântul acela cu litera „c”.
La fel cum există o altă tabără, care descurajează orice tentativă de dezertare „din sistem” şi o a treia, care chiar pleacă. O vreme, am făcut parte din cea dintâi, oarecum copleşită de curajul celor care îşi pot lua viaţa de la zero, punând punct subzistenţei, şi aventurându-se în marea civilizaţie. Mulţi au plecat fără a privi în urmă, dar şi-au reconsiderat atitudinea, în mod surprinzător, după o sumă de ani, prin prisma unui sentiment eminamente românesc: dorul de casă. Nu ţine mult, dar când te apucă, e grav! Din păcate (sau din fericire), expiră în maximum două săptămâni de la aterizarea pe oricare aeroport din România.
Ana a revenit în ţară după mulţi ani în care Canada i-a oferit „gura de aer” de care credea că are nevoie, după ce absolvise o facultate fără viitor, cum îi spuneau părinţii, care nu vroiau să înţeleagă în ruptul capului „ce e ăla dizain vestimentar”. Adică: „Măi tăticule, de ce nu poţi să te faci tu o croitoreasă ca lumea, aici, la noi în oraş, şi-ţi trebuie să cheltui banii aiurea la facultăţi?”. Ana a plecat cu inima împăcată, abia după ce şi-a probat nenorocul şi în Capitală.
Revenind acum în micul oraş din Moldova, unde şi-a lăsat părinţii, a realizat că s-au schimbat câteva lucruri. Trei, mai exact! Sediul primăriei a fost îmbrăcat într-o plasă de lumini, cât să fie văzut şi din avion, probabil un semn de mulţumire din partea primarului reales. A doua schimbare „radicală”: trotuarul din faţa blocului, care – nu, nu a fost reasfaltat! - a fost mărginit de nişte stâlpi, cât să nu mai poată fi parcate maşinile până în scara blocului, drept răspuns la iniţiativa civică a unui vecin posesor de bicicletă Pegas, din 1991. A treia schimbare, şi cea mai şocantă: supermarketurile, mai dese decât erau altădată magazinele de pâine, şi pe ale căror sigle luminoase pâlpâie, parcă, nişte semne de întrebare. În fond, cum supravieţuiesc, în condiţiile în care fabricile sunt tot părăsite, serele – care la ultima ei vizită erau „în picioare” - sunt tot acolo, dar trântite la pământ, iar singurele lumini rămase pe la geamuri şi „în schimbul trei” sunt cele de la spitalul municipal? Apoi s-a uitat în jur, şi a văzut că toţi vecinii au ieşit la pensie. E drept, unii „pe caz de boală” sau, dacă n-au avut relaţii, „au ieşit anticipat”. Alţii s-au prăpădit - mai ales cei care aveau darul băuturii şi nevasta plecată la muncă, în Italia.
Aşa că, după ce a primit Ana cei trei colindători şi cam tot atâtea alaiuri de urători (în copilăria ei, erau atât de mulţi, că nici nu mai încăpeau pe scara blocului!) şi-a făcut bagajele. A adăugat ţinutelor ei vestimentare şic niscaiva pulovere „pe gât”, din cele de care îi aducea Moş Gerilă în copilărie, precum şi papucii de casă şi pijamalele primite în dar de la mama, şi vreo două perechi de blugi, destul de „în trend”, dar foarte ieftini. În ultima zi, îi mai rămăsese de făcut un singur lucru: a dat fuga la magazinul din colţ şi a cumpărat câteva pungi de sare. Cică la Toronto e foarte, foarte scumpă!
Taică-său ar fi râs: „Stai, măi fată, acasă, că sare avem destulă!” Eu o suspectez însă că şi-a umplut valiza cu material antiderapant, cât să nu fie nevoită să întârzie nicio zi în plus în România!