Parlamentarii îşi schimbă statutul. Dar calitatea?

   Indubitabil, Parlamentul este una dintre instituţiile fundamentale ale statului care au cunoscut, pe parcursul a 23 de ani, o diminuare a încrederii pe cât de mare, pe atât de tragică. În 1990, peste 60 la sută dintre cei chestionaţi credeau în această instituţie; după 7 ani, procentul scăzuse la circa 30 la sută, ajungând, în 2000, la aproximativ 20 la sută, pentru ca ultimele cercetări sociologice să releve 14 la sută în 2010 şi, într-o perioadă foarte recentă, sub 10 la sută!
Că diminuarea este mare, se vede cu ochiul liber, prin compararea datelor de mai sus. Dar de ce o consider tragică? În primul rând, obiectiv, dat fiind că în Constituţia ţării scrie, extrem de explicit, că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. A nu avea încredere sau a avea foarte puţină în organul reprezentativ suprem reprezintă o tragedie. În al doilea rând, subiectiv, dat fiind că eu consider republica parlamentară, cel puţin până la inventarea unui sistem mai bun, drept singura formă acceptabilă de democraţie. Teoretic, iar, de multe ori, şi practic, poţi pune mai multă bază pe o sumă (câteva sute) de oameni, decât să-ţi încredinţezi prezentul şi viitorul umorilor unui singur individ, indiferent că titulatura lui este de monarh sau preşedinte, ori unui grup restrâns de persoane, cum este în cazul unui guvern.
Cred că e necesar să respingem, ca aberante, tezele conform cărora fenomenul menţionat ar reprezenta o percepţie falsă a cetăţenilor sau rezultatul deformării realităţii de către presă. Singurii vinovaţi sunt chiar parlamentarii, prin lentoarea cu care au lucrat, prin imperfecţiunea legilor concepute, prin punerea interesului propriu (ori de grup sau partid) înaintea celui general şi lista e prea lungă pentru a o înşira aici. Desigur, nu toţi aleşii pot fi obiectul acestor acuze, dar culpa aparţine, aproape în egală măsură, şi acelora dintre ei care au închis ochii, devenind, astfel complici.
Am ajuns într-un punct – acela al unei încrederi de sub 10 la sută – sub care alte scăderi devin generatoare de anomie şi disoluţie. Astfel încât prioritatea zero a parlamentarilor nu ar trebui să fie problemele legate de cazare şi dotare şi nici de relativa cosmetizare a statutului lor.
Calitatea, aceasta este chestiunea fundamentală ce trebuie rezolvată, în sensul augmentării ei (pentru că, timp de două decenii, ea a regresat constant) cu maximă celeritate şi în totalitate. Pentru aceasta e necesar să fie schimbat, mai întâi de toate, sistemul de vot. Cel de acum s-a dovedit a fi o adevărată catastrofă, permiţând, pe de o parte, alegerea de inşi cu conturi şi buzunare doldora (în nu puţine situaţii, de bani negri), iar, pe de altă parte, la situaţia absolut aberantă a creşterii numărului de parlamentari cu peste o sută! În al doilea rând, trebuie schimbată maniera de selecţie a partidelor, căci, până la urmă, cetăţenii nu prea aleg, ci, mai degrabă, confirmă (ori nu) propunerile formaţiunilor politice...
În mod normal, ca să nu mai spun de ideal, parlamentari ar trebui să ajungă cei mai buni dintre cei buni, cei mai competenţi, cei mai curaţi din punct de vedere moral, cei mai incoruptibili ş.a.m.d. Realişti fiind, să acceptăm că nu se poate pădure fără uscături. Dar nici nu putem accepta situaţia în care uscăturile să constituie un procent mare sau chiar să predomine!
Dacă, în ţara noastră, ar exista cu adevărat o societate civilă, şi încă una puternică, dacă şi toată presa şi-ar îndeplini rolul, lucrurile ar fi mai simple. Aşa, însă, mingea rămâne, deocamdată, exclusiv în terenul politicienilor...