„Îmi place teribil să fiu femeie, vulnerabilă, feminină. Și să mă îndrăgostesc de bărbați”
Dimensiune font:
* dialog cu poeta Nicoleta Dabija, coordonatorul Casei Muzeelor
O întâlnire cu un scriitor nu este niciodată ușoară, mai ales când vrei să-i propui un interviu. Este nevoie să te gândești bine la întrebări ca nu cumva vreuna să i se pară nelalocul ei sau de-a dreptul absurdă (ca să nu mai zic de banală....). Iar când scriitorul este și poet, deci și mai sensibil, lucrurile par mai complicate. Doar par, iar dialogul cu poeta Nicoleta Dabija, coordonatorul casei Muzeelor, confirmă această impresie. Am stat de vorbă într-un mod mai diferit decât de obicei, într-un martie postpandemic al unei primăveri mult așteptate.
- Dacă ar fi să fiți portretizată într-un tablou, cum v-ar plăcea să arătați? Dar dacă ar fi să fiți descrisă într-o poezie, cum ar suna?
- De fiecare dată când a încercat vreun artist să-mi surprindă trăsăturile, a ieșit prost. Unul dintre ei, pentru a ieși din impas, mi-a pictat întocmai corpul, iar capul l-a lăsat așa, fantomatic, un fel de ghem de lumină. Se pare că nu am un chip care să se lase imortalizat (ce cuvânt urât!). Și oricum, aș prefera să-mi fie căutat sufletul prin Camera din Arles a lui Vincent van Gogh. În poezie, cred că am reușit să mă descriu și singură: sunt tot mai subțire/mai ferită de carne/o funie neagră liniștind/un grumaz înflorit.
- Am lansat o provocare despre care nu știam cum va fi primită.
- Se pare că am acceptat-o, nu? De ce Camera din Arles? E tabloul care mă tulbură teribil la orice vedere și revedere. Pentru că fiecare piesă de mobilier care-l compune e un strigăt de ajutor, un urlet al singurătății artistului. Deopotrivă, este spațiul în care toți cei care scriem, pictăm, compunem etc, ne regăsim, e nevoie să ne regăsim ori ... măcar să ne căutăm. Și apoi, sunt sclipirile acelea de galben ale nebuniei, lamele existenței, atât de luminoase, de calde încât nici nu simți când ți-au tăiat venele. Despre poezie, ce să zic? E definiția mea de vreo doi ani. Iar definițiile nu se prea comentează.
- Cine este dna Nicoleta Dabija? Cum v-ați ales profesia? De ce poezie?
- Habar n-am cine sunt, dar știu cine încerc să fiu: un om căruia să nu-i fie rușine cu nimic din ce este și trăiește. Uneori îmi iese, alteori nu. Important e să nu renunț... Cum am renunțat la profesii, în ultimele decenii. Dar gata, m-am liniștit. Acum coordonez Casa Muzeelor. Sunt, de fapt, muzeograf. Și am libertatea să fac tot felul de proiecte, iar de idei nu duc lipsă. Cred că e profesia care răspunde cel mai mult firii mele mereu în căutare de ceva nou, mereu luptând să-și depășească limitele, chiar să le sfideze, dacă se poate.
Poezia nu e compatibilă cu niciun de ce. Nici nu vreau să chem în ajutor clișeul cu ea m-a ales pe mine. Pentru că, în realitate, aș vrea să înțeleg dacă ea face parte, într-adevăr, din destinul meu. Seamănă, mai curând, cu un oaspete care vine și pleacă, un oaspete foarte intim, pentru că-i permit să vină pe neașteptate și să dispară tot așa. Îi permit orice, doar să se întoarcă. Mda, ca-n dragostea unică în viață, pe care o lași să te facă pilaf, cum spunea Brumaru, pentru că e prea mult și prea intens, scapi frâiele.
- V-ați simțit vreodată marginalizată din cauza statutului de femeie? Ce ați făcut în acel moment?
- Singurul loc în care mă simt marginalizată e dimineața, la piscină. Mai ales când sunt toate culoarele ocupate. La ora 8.00, sunt exclusiv bărbați în bazinul de înot. Iar când înoată vertiginos și mă fac să mă simt ca un peștișor în derivă, chiar sufăr. Dar nu înjur, pentru că n-am învățat până la vârsta aceasta măcar atâta lucru.
- Se vorbește multe despre discriminarea feminină. V-ati simțit vreodată discriminată în raport cu domnii? Sau poate cu unele doamne? Cum a fost acel moment?
- Se vorbește. În ultima vreme, exagerat de mult. Aproape ni se bagă degetele în ochi. Iar discriminarea feminină e doar o felie din tortul cu discriminări. Sigur că ele există și sunt condamnabile. Sigur că nu ne fac bine, nici cinste. Și fiindcă nu-mi amintesc, din experiența proprie, un exemplu concret, îmi dați voie să am o oarecare reticență la exagerări? Poate am fost doar inconștientă și nu le-am observat, dacă ele s-au întâmplat cu adevărat în viața mea. Însă nu, nu m-am simțit vreodată discriminată (nici nu discriminez). Ba, dimpotrivă, m-am simțit protejată, oriunde am mers, intrat, trăit, de bărbați. Nu știu, poate atitudinea mea de fetiță neajutorată îi face să fie atenți, să se poarte cu grijă. Sunt norocoasă. Să nu mai spun că îmi place teribil să fiu femeie, vulnerabilă, feminină. Și să mă îndrăgostesc de bărbați. Și sper să-mi placă la fel de tare și-ntr-o viață viitoare.
- Într-o lume a divergențelor, în care domnii par să domine, ce rol vă oferiți? Și de ce?
- Rolul de a fi om, înainte de orice. Mi se pare cel mai greu și, totodată, cel mai demn de râvnit. Restul e interpretare, cum ar zice filosoful. Sigur, n-am obținut nimic repede, fără multă muncă. Dar am satisfacția că m-am construit și am construit un rost pentru fiecare etapă a existenței mele. Mi-am pierdut, în repetate rânduri și ca fiecare, încrederea în unii oameni, bărbați sau femei, nu contează, am suferit, m-am ridicat și am continuat de unde am rămas. Când a murit sora mea, la 32 de ani, mi-am mai luat o viață de trăit. În două e mai bine, muncim în echipă. Eu vin cu ideea, ea îmi dă curajul.
- De ce scrieți și pentru cine scrieți? Ce v-a atras la condei?
- Puneți întrebări bune. Îmi dau seama de asta fiindcă nu știu să răspund la ele. Scrisul e pentru mine, foarte simplu spus, cea mai frumoasă și mai plină de sens formă de a fi. Așa îl simt, așa l-am simțit de când i-am dat de gust. Și e un gust tot mai rar. Pe măsură ce trece vremea, sunt tot mai exigentă, păstrez tot mai puțin din ce scriu. Din păcate, și scriu mai puțin. Reversul faptului că-mi place prea mult munca de la Casa Muzeelor.
Mi-e un pic rușine să recunosc, dar scriu pentru mine. Procesul în sine, retragerea aceea deplină pe dinăuntru, sunt ale mele. Din fericire, nici nu se pot împărți. Dai celorlalți ceva ce s-a terminat, ceva un pic mort, în definitiv.
M-a atras condeiul însuși. Îmi place să scriu de mână. Și dacă tot îmi place, m-am hotărât într-o zi să scriu ceva cu rost. De fapt, au fost niște modele, masculine, iată!, care m-au încurajat să scriu.
- Cum sunt privite doamnele în literatura română? Care vă sunt cele mai dragi? Dar din spațiul internațional?
- În ultimii ani, cel puțin, scriitoarele sunt tot mai vizibile, nu am nicio îndoială în această privință. Și e specială și prețioasă literatura scrisă de femei. Mă inspiră adesea. Cel mai mult, din spațiul românesc, o citesc pe Nora Iuga. Iar din cel internațional, pe Anne Sexton, o poetă americană din secolul XX. Mai e poezia Alejandrei Pizarnik, pe care am descoperit-o în urmă cu câțiva ani, absolut fabuloasă.
- Ce alte pasiuni aveți? Ce faceți atunci când nu sunteți la masa de lucru?
- Masa de lucru a devenit, cum scriam și mai devreme, un fel de desert, pe care nu prea mi-l mai permit, din nefericire. Însă nu intru în panică, am învățat asta în timp, știu că așa funcționez, cu perioade de scris intens și altele fără scris ori foarte puțin scris. E bine, nu avem mereu ceva esențial de comunicat, de ce aș forța, ce rost ar avea? Cât despre pasiuni... Iubesc oamenii și marea, să citesc, să merg la teatru, să văd expoziții de artă, să ascult muzică clasică. Și să visez. Pasiuni pe viață.
A consemnat Maura ANGHEL
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau