De 12 ani batem pasul pe loc!

 

Alin Petrache a trecut printre punctele forte ale strategiei sale ca preşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român tratarea cu maximă atenţie a copiilor care au început sportul de performanţă. Nici sportul de masă nu iese complet din vizorul său şi chiar a intuit bine ce trebuie făcut, deşi nu prea e treaba COSR să se ocupe de selecţie şi instruire. Că poate contribui la relansarea sportului românesc e o altă direcţie, însă de măcar doisprezece ani batem pasul pe loc şi se pare că nu prea interesează pe nimeni. Câtă vreme mai avem unele excepţii, şi ele însă pe cale de dispariţie, care pot face posibilă intonarea imnului şi care pot fi aşteptate la Otopeni sau invitate pe la televiziuni, sportul românesc poate dormi liniştit pe-o ureche.

Îmi amintesc însă de discuţia purtată cu Ion Ţiriac (n.r. - fotografia este realizată chiar la acea întâlnire) înainte de alegerile pentru şefia COR, aşa se numea atunci, din 2002. M-a chemat la Poiana Braşov pentru interviu după ce-mi văzuse întrebările pe care mâna sa dreaptă, o doamnă foarte amabilă, mi-a cerut să i le trimit. A vorbit el preţ de un sfert de oră la început, răspunzându-mi practic la tot ce-l întrebasem. Mă temeam că interviul luase sfârşit. Ştiam bine cât de ocupat era Ţiriac. Mă aşteptam să se ridice şi cu un salut rece, dar politicos, să se retragă spre limuzina cu care venise, însoţit de „omul” care avea grijă să nu ne deranjeze nimeni. Surpriză, însă! „Stau cu dumneata cât timp ai nevoie”, mi-a spus Ion Ţiriac cu calmul cu care-şi executa voleurile pe teren.

N-am aşteptat altă invitaţie şi ne-am pus pe taclale de am reuşit să-i smulg o oră şi jumătate, în care n-am vorbit numai despre sport. Mi-a spus şi de ce nu vrea să fie preşedintele Românei, şi de ce l-a deranjat punerea la dispoziţia NATO a spaţiului aerian al României în conflictul din fosta Iugoslavie, şi cum zboară sau joacă tenis împreună cu marii oameni politici ai lumii, întreaga poveste cu interviul fiind realmente spumoasă şi poate o voi dezvolta cu altă ocazie.

Altceva însă mi-a spus Ţiriac. Eu nu-l mai auzisem vorbind despre asta până atunci, dar nici nu înseamnă că mi-a zis-o mie în premieră. Oricum ar fi, l-am mai auzit apoi spunând acelaşi lucru. „Domnule, ştii care-i problema noastră? La Sydney (n.r. - la Jocurile Olimpice din 2000) am avut rezultate fantastice, iar la Atena (n.r. - în 2004) nu vom fi prea departe de ele. Apoi însă va fi tot mai rău. Şi ştii de ce? Pentru că n-am mai semănat deloc de multă vreme. Am tot cules roadele, dar n-am semănat nimic. Asta trebuie să facem. Să începem să semănăm”, mi-a zis atunci Ţiriac, referindu-se, evident, la faptul că în România nu se mai acordă aproape deloc atenţie bazei piramidei sportive - lucrul temeinic la nivel de copii şi juniori.

Petrache a pus iarăşi problema pe tapet. Batem în continuare pasul pe loc!