Risipa alimentară, paradoxul luxului în mijlocul sărăciei

 * în România, unde o treime din populație este expusă riscului de sărăcie și excluziune socială, peste 2,5 milioane de tone de alimente sunt aruncate annual * această combinație de abundență risipită și lipsuri acute creează un paradox economic și social profund, cu implicații asupra sustenabilității și echității resurselor

Conform estimărilor europene, risipa alimentară costă economia Uniunii Europene aproximativ 143 de miliarde de euro anual. România contribuie substanțial la această pierdere, cu fiecare cetățean care aruncă, în medie, 129 de kilograme de alimente pe an. Aceste resurse irosite nu se limitează la costurile directe, ci includ și impactul indirect – producția, transportul, ambalarea și eliminarea acestor alimente generează pierderi suplimentare și emisii semnificative de dioxid de carbon.
În Iași, un centru urban important, risipa alimentară devine o problemă accentuată. Supermarketurile, restaurantele și chiar gospodăriile contribuie la cantități semnificative de alimente aruncate. Principalele cauze sunt planificarea deficitară, cerințele estetice ale pieței și neconcordanțele în lanțurile de distribuție. În ciuda progreselor legislative recente, care încurajează donațiile alimentare, multe produse continuă să ajungă la gunoi.
Această pierdere economică este cu atât mai greu de justificat într-o țară care alocă un procent semnificativ din veniturile gospodăriilor pentru mâncare. În România, alimentele reprezintă peste 25% din cheltuielile lunare, un procent aproape dublu față de media europeană.
Sărăcia într-o țară risipitoare
Paradoxul devine evident când privim cifrele sărăciei: peste 34% din populația României este expusă riscului de sărăcie și excluziune socială, cea mai mare rată din Uniunea Europeană. În Iași, provocările sunt la fel de mari. Zonele rurale din jurul orașului și cartierele mărginașe sunt populate de familii care se confruntă zilnic cu insecuritate alimentară. Pentru aceste persoane, accesul la hrană nu este doar o nevoie de bază, ci o luptă continuă.
„În timp ce la supermarketuri se aruncă mâncare, noi adunăm câte puțin din ce putem cumpăra”, spune Maria, o mamă a trei copii dintr-o comună din apropierea Iașului. „Ne bazăm pe alocații și pe ajutorul vecinilor, dar uneori o zi întreagă trece fără să avem o masă completă”, continuă femeia.
Organizațiile non-guvernamentale încearcă să suplinească acest gol, redistribuind surplusurile alimentare sau organizând cantine sociale. Totuși, resursele lor sunt limitate, iar cererea crește constant.
De la reglementări, la obiceiuri de consum
Problema risipei alimentare nu este doar una de lipsă de solidaritate, ci și de structură economică și obiceiuri de consum. În supermarketuri, regulile stricte de comercializare a produselor apropiate de termenul de expirare determină aruncarea acestora, deși ele sunt perfect comestibile. Gospodăriile, pe de altă parte, contribuie masiv la risipă din cauza supraaprovizionării sau lipsei de planificare. În Iași, inițiativele locale sunt încă în stadiu incipient. Programele de redistribuire a alimentelor există, dar lipsa infrastructurii adecvate – precum spațiile de depozitare pentru alimente perisabile – împiedică utilizarea lor la scară largă.
Dintr-o perspectivă economică, risipa alimentară reprezintă un exemplu de alocare ineficientă a resurselor. Alimentele aruncate înseamnă bani pierduți, dar și un consum inutil de apă, energie și teren agricol. Într-o economie ca cea a României, unde sectoarele agriculturii și alimentației au o contribuție importantă la PIB, risipa devine o problemă sistemică. Reducerea acesteia ar putea îmbunătăți atât eficiența economică, cât și sustenabilitatea.
În paralel, sărăcia extremă și insecuritatea alimentară afectează productivitatea și bunăstarea generală. O populație subnutrită este mai puțin sănătoasă și mai puțin capabilă să contribuie la creșterea economică.
Între politici publice și schimbări individuale
Combaterea risipei alimentare și reducerea sărăciei necesită o abordare integrată. La nivel național, legislația privind donațiile alimentare trebuie completată cu politici fiscale care să încurajeze supermarketurile și restaurantele să participe activ la redistribuire. La nivel local, în orașe precum Iași, este nevoie de infrastructură logistică: depozite frigorifice, rețele eficiente de distribuție și campanii de educare pentru a încuraja donațiile.
Schimbarea trebuie să vină și de la consumatori. Planificarea mai atentă a cumpărăturilor, păstrarea corectă a alimentelor și informarea cu privire la diferențele dintre etichetele „de preferat până la” și „expiră la” pot reduce semnificativ risipa.
Reducerea risipei alimentare nu este doar o necesitate economică, ci și un imperativ social. Fiecare kilogram de mâncare salvat poate însemna o investiție în comunitate, o masă pentru o familie nevoiașă sau un pas spre o economie mai eficientă.
Dan DIMA