Terra: Coronavirus. România: Neurolipsus! (I)

 

Dorian Obreja

Mărurisesc, plin de tristeţe, că, în ciuda experienţei jurnalistice de peste patru decenii, nu am realizat, până în această perioadă, cât de mare este prăpastia ce desparte indivizii care conduc, la diferite nivele, ţara noastră, de omologii lor din ţările avansate din toate punctele de vedere. Greşeala pe care am făcut-o şi eu, ca mai toţi dintre noi, a fost aceea de a considera că primirea României în NATO şi UE ne va oferi nu diplome de absolvire a „cursurilor” de civilizaţie, nu ar fi fost cum aşa, instantaneu, ci cecuri în alb pe care politicienii băştinaşi urmau să le onoreze. Nu doar integral, nu doar foarte bine, dar, mai ales, extrem de rapid, pentru a reduce decalajul şi aşa foarte mare între locuitorii acestui spaţiu şi cei de la stânga lui, până la Atlantic.

Epidemia/pandemia de coronavirus a scos la iveală că lucrurile nu s-au întâmplat aşa, şi că România, datorită celor aflaţi la butoane – indiferent de culoare, şi nu mă refer la culoarea butoanelor -, a bătut pasul pe loc, a mers înapoi, oricum, fiind, într-o măsură cu mult mai mare decât SUA, ţara în care totul este posibil.

Aşa a fost posibil, de exemplu, citez exact presa, ca (!) „Cabinetul Orban III să fie învestit în Parlament, după instituirea unor reguli fără precedent, din cauza crizei declanşate de coronavirus”. Cum s-ar traduce mai pe înţelesul tuturor, actualul guvern (al României, zic eu, detestând dintotdeauna denumirea executivului după cel care îl conduce, că doar nu îl are moştenire de la familie) este ceva între un avorton (ţinând cont că tot el a picat, cu „succes”, recent), şi un copil condamnat la o durată efemeră de viaţă (pînă în toamnă, la alegerile în termen), născut prin însoţirea a doi taţi: unul – locatarul de la Cotroceni, altul – cu numele de cod de Covid 19.

Şi, apropo de alegerile la termen, am fost printre puţinii care au prognozat, încă de pe când pandemia era o mititică epidemie, că frica de anticipate va avea un asemenea rezultat. Ceea ce mă face să exclam: ruşine unui partid (struţo-cămila PNL-PDL) care a preferat să rămână la putere pe asemenea cale, ruşine unui partid (PSD), care s-a pretat la o asemenea mascaradă. De fapt, dacă mă uit bine la cele trei partide, îmi dau seama că avem de a face, în proporţie de trei pătrimi, cu vestigiile FSN, ceea ce explică totul, inclusiv concordia naţională în asemenea momente, ajungându-se la situaţii care depăşesc pana şi imaginaţia unui Caragiale, Urmuz, Eugen Ionesco sau Kafka.

Foarte pe scurt, o comparaţie sugestivă.

În Marea Britanie, numărul îmbolnăvirilor este de peste 600, iar celor care au decedat, de zece. S-au luat doar măsuri preventive, de „întîrziere a răspândirii şi minimalizare a suferinţei”.

Franţa a trecut la stadiul 3 al epidemiei. Sunt confirmate circa 4500 cazuri de infectare, aproape 100 de decese şi 12 persoane vindecate. Au fost luate măsuri moderate: închiderea spaţiilor neesenţiale (restaurante, baruri, discoteci, cinematografe), unele unităţi comerciale, iar alegerile locale, programate pentru duminică, 15 martie, au avut loc!

România se situează pe un loc modest: cazuri de infectare – circa 125, niciun caz de deces. Cu toate acestea, s-au luat cele mai draconice măsuri: de la decretarea, de azi, a stării de urgenţă, până la vizionarea unui eventual decedat de către numai 2 membri ai familiei, după care urmează sigilarea sicriului şi înhumarea rapidă.

Despre alte ciudăţenii, specific româneşti, dar şi despre situaţia reală, în editorialul de mâine.