„Acum, văd că se face teatru şi fără talent!”

 

dialog cu actorul păpuşar Ion Agachi, a cărui viaţă se confundă, în mare parte, cu istoria teatrului pentru copii de la Iaşi * spaţiul magic în care a intrat în 1951, pe când nu împlinise 17 ani, spunând că vrea să facă teatru, i-a adus provocări şi succese pentru întreaga viaţă * la teatru şi-a cunoscut şi soţia, pe actriţa Simona Agachi, iar căsnicia lor numără acum 46 de ani * întruchipând uneori şi câte trei-patru personaje într-un spectacol, Ion Agachi a jucat peste 600 de roluri * la aproape 78 de ani, conturează încă multe dintre personajele îndrăgite de publicul Teatrului „Luceafărul”

 

Născut la Iaşi, pe 17 septembrie 1935, Ion Agachi se pregătea, în adolescenţă, pentru a deveni preot, aceasta fiind, de altfel, şi dorinţa mamei sale, însă Institutul Teologic de la Iaşi fusese desfiinţat în anii '50. Soarta a avut alt plan cu tânărul care se făcuse remarcat pentru talentul său încă de la serbările şcolare. A avut norocul de a urca pe scenă, în 1951, şi de a nu se despărţi de scândura înnobilată cu poveştile lumii, nici până astăzi.

Ion Agachi întruchipează încă personaje în spectacole precum: „3 Poveşti cu zmei”, „Lampioane, gogoşi, păpuşi”, „Aventurile baronului Munchausen”, „Ca sarea în bucate”, „Clovnii”, „Croitoraşul cel viteaz”, „D'ale lui Păcală”, „Amintiri din copilărie”... A mai jucat în „Baltagul”, „Harap Alb”, „Aladin şi lampa fermecată”, „Muzicanţii din Bremen”, „Noaptea asta nu câştigă nimeni”, „Nota zero la purtare”, „Omul invizibil”, „Păcală”, „Povestea prostiei”, „Prinţesa Turandot”, „Punguţa cu doi bani”, „Sânziana şi Pepelea” etc. A semnat dramatizarea unor texte, făcând posibilă aducerea în scenă a unor poveşti extrem de cunoscute, precum „Scufiţa roşie”, Albă ca Zăpada” sau „Punguţa cu doi bani”, cel din urmă fiind jucat şi într-un turneu asiatic, în oraşe din India, Pakistan, Iran şi Iordania.

 

- Aveţi un „ritual” pe care îl urmaţi înainte de a intra pe scenă?

- Eu vin întotdeauna cu o jumătate de ceas înainte de spectacol, să-mi pregătesc costumul, să-mi aranjez peruca, dacă e cazul, şi mai ales să nu le dau emoţii colegilor mei. Regulamentul spune aşa: un actor trebuie să fie la cabină cu jumătate de oră înainte, să nu înceapă regizorul tehnic să alerge prin scenă, cu telefoane acasă, „ce faci, unde eşti, când vii?” „Sunt la doi paşi de teatru!” „Dar vino, domnule, odată!” Nu se respectă, bineînţeles, dar, domnule, este regulament? Este! Şi cine îl respectă, îl respectă. Vezi câte unul, ca fapt divers, sala-i plină şi el apare gâfâind. „Haide domnule, îmbracă-te mai repede!”... Şi el zice: „Dar ştiam că întârzie!” Auzi, ştia că întârzie! Nu există scuze. Trebuie să fii acolo.

- Era mai multă disciplină înainte de '89?

- Când am intrat în democraţie, au scăpat lucrurile de sub control. E democraţie, nu poţi să spui nimic nimănui, că imediat întreabă: „Dar ce, eşti mentorul meu?”.

- Înţeleg că a fost o vreme când erau mai respectate aceste reguli de aur ale teatrului, o vreme de care vă este dor...

- Duduie dragă, când am intrat eu în teatru, în 1951, teatrul era în curtea Bisericii Catolice. Proprietari erau Iulia şi Iosif Ligeti. Era un adevărat Conservator, aduceau actori la Teatrul Naţional... Acolo l-am cunoscut pe Manole Foca (actor şi regizor - 1902 – 1983 -, cel care avea să fie şi directorul Teatrului de Păpuşi din Iaşi – n.red.), care a fost profesor la Institutul de Teatru şi avea în reflex să-i pregătească pe actori.

- Care este prima dumneavoastră amintire din acest Teatru?

- Parcă văd, erau trei doamne şi trei domni. Unul dintre ei, Constantin Brehnescu, este coleg cu mine şi astăzi, e mai mare decât mine cu un an. Am rămas acum trei actori „mari şi laţi”, plus soţia mea, care nu mai joacă.

 

* * * Din „trupa veche” a Teatrului de Păpuşi făceau parte: Lucreţia Cărăuşu, Elena Brehnescu, Emil Petcu, Constantin Brehnescu, Petre şi Emilia Valter, George Zaharia, Ion şi Simona Agachi, Nicolae Brehnescu, Eliza Florescu. (www.luceafarul-theatre.ro)

 

- Atunci aţi intrat şi le-aţi spus că vreţi să faceţi teatru...

- Cineva m-a prezentat lui Manole Foca: „Măi Manole, ia-l pe băiatul ăsta, n-ai un post la tine, acolo?” Iar el s-a uitat, aşa, la mine: „Vino mâine pe la Teatru. Ştii unde-i Teatrul de Păpuşi?” Eu mai fusesem: „Ştiu”. Când m-am dus, actorii repetau „Dodu şi automobilul roşu”. După-aceea am mai văzut şi „Nichita Viteazu rusu”, „Peştişorul de Aur”... A întrerupt repetiţia şi i-a chemat pe toţi: „Ia, veniţi aici să vedeţi un băieţel”. Auzi, un băieţel! „Ce ştii să spui?” Le-am spus o poezie de Ion Pribeagu şi un monolog de Vasile Tomazian – cel cu faimosul „Sal'tare taică şi noroc!” Oamenii râdeau, directorul m-a chemat la el în cabinet. „Câţi ani ai ai?” Peste câteva luni împlineam 17. „Trebuie să mai aşteptăm până împlineşti 18, altfel n-am cum să te plătesc”, mi-a spus. Am fost aşa de trist, că până la urmă au acceptat să vin, să stau pe acolo, să învăţ. Am ajutat la ateliere, la ce era de făcut, am tras cortina, am făcut de toate! În ziua de leafă, îmi dădeau şi mie câte un bănuţ, cică să am de ţigări, dar eu nu fumam. M-au angajat când am împlinit 18 ani, că altfel nu se putea. Aşa am intrat în pâine!

- Se poate spune că aţi simţit că acolo era locul dumneavoastră?

- Aşa de mult iubeam păpuşa, că urmăream fiecare mişcare: cum face unul, cum face altul. Vroiam să pricep cum fac. Luam păpuşi acasă, exersam, dimineaţa le aduceam înapoi, le puneam la locul lor! Acum, Iaşul are institut de teatru, dar absolvenţii nu ştiu să mânuiască păpuşi. Se feresc de spectacole de păpuşi! Meseria asta se fură. Aşa se învaţă!

- Dacă ai talent...

- Şi dacă ai de la cine să furi!

 

„Un copil are atâta imaginaţie, că dacă îi dai un buzdugan în mână, el spune că este zmeu. Dacă iei un paloş şi te arăţi în faţa lui, zice: «Uite-l pe Făt Frumos!»”...

 

- Dintre toţi actorii din trupă, a fost cineva care v-a influenţat în mod decisiv?

- Am avut un model, pe Constantin Brehnescu. Era un mânuitor deosebit.

- Acolo aţi cunoscut-o şi pe soţia dumneavoastră...

- De acolo am plecat în armată, iar când m-am întors, m-am căsătorit cu Simona. Pondichi era numele ei de domnişoară. Avem 46 de ani de căsătorie, avem un băiat de 45 de ani şi un nepot.

- Care a fost primul spectacol în care aţi jucat împreună?

- Am jucat împreună zeci de roluri, dar primul pe care l-am jucat alături de ea a fost în „Capra cu trei iezi”. Eu eram „iedul sprintenel”, iar ea, iedul mic. Are un glas deosebit! Permanent am repetat acasă, ne-am sfătuit, toată viaţa noi am fost parteneri. Roluri frumoase juca şi ea, jucam şi eu! Ce succese am avut! Nu că mă laud, dar am jucat eroi mari...

- Teatrul s-a mutat din curtea Bisericii Catolice, a primit un sediu provizoriu, la Casa Tineretului, astăzi Casa de Cultură a Studenţilor, apoi propriul sediu, cel actual. Cum aţi perceput toate aceste schimbări?

- Teatrul s-a transformat total în timpul directoratului Nataliei Dănăilă. A scos actorul păpuşar de după paravan. „Ce-i asta, ascuns? Trebuie să vă vadă lumea!”, spunea. Şi combina stilurile, făcea spectacole şi cu păpuşi, şi cu actori. Pentru că, într-adevăr, când ai păpuşa în mână şi ieşi în scenă – aşa, tu cu ea -, copii nu se uită la tine. Ei se uită numai la păpuşă, tu eşti nimeni, mai ales dacă o şi mânuieşti.

- Continuă să vă inspire reacţiile celor mai mici dintre spectatori?

- Un copil are atâta imaginaţie, că dacă îi dai un buzdugan în mână, el spune că este zmeu. Dacă iei un paloş şi te arăţi în faţa lui, zice: „Uite-l pe Făt Frumos!”...

- Care ar fi definiţia teatrului conturată în toţi aceşti ani în care v-aţi dedicat profesiei de actor?

- Acesta este teatrul: talent, în primul rând, apoi sacrificiu – care este mare lucru! - şi determinare. Acestea trei sunt valabile pentru mai multe meserii, dar în teatru, cu atât mai mult. Dacă n-ai talent, nu mai vorbim de celelalte două. Acum, văd că se face teatru şi fără talent!

(Gina Popa)

 

* * * În 2004, Ion Agachi a fost răsplătit cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, „pentru îndelungata activitate artistică şi talentul dovedit pe scena Teatrului pentru Copii şi Tineret «Luceafărul» din Iaşi, contribuind semnificativ la câştigarea de către această instituţie a unui binemeritat prestigiu naţional şi internaţional”.