Demnitate sau vanitate?!

 

La început de an nou este, poate, util a reflecta la două noţiuni intrinsece statutului de persoană: demnitatea şi vanitatea. Atributele derivate din ele nu pot fi asociate logic nici unei alte fiinţe create, în afară de om. Doar omul a fost creat spre a fi demn, şi doar omul poate alege să fie vanitos, mândru, trufaş. Demnitatea este vocaţia omului, vanitatea este lipsa de împlinire a vocaţiei, este ratarea vocaţiei.

Însă, la drept vorbind, marea majoritate dintre noi nu face vreo deosebire între aceste două noţiuni absolut diferite, în esenţă, chiar în opoziţie şi în raport de excludere una cu alta. Un om realmente demn nu poate fi trufaş, vanitos, după cum un om vanitos nu poate fi demn. Demnitatea omului derivă din calitatea sa de creatură după chipul şi spre asemănarea cu Creatorul. Ea este intrinsecă omului creat la începuturi, şi consta în raportul de comunicare-comuniune liberă, nestingherită, dintre Dumnezeu şi Adam. Trufia sau vanitatea este un „accident” intervenit în Creaţie prin căderea îngerilor în frunte cu Lucifer, din dorinţa lor nesăbuită de a fi mai presus de Dumnezeu, Creatorul lor. După ce Adam s-a lăsat ispitit de trufia luciferică, prin intervenţia Evei, sfătuită viclean de către şarpe, el a căzut din demnitate, şi-a văzut propria goliciune, şi ca atare s-a ascuns de Dumnezeu, nemaiputând sta în raport de comunicare-comuniune liberă, demnă cu El. Consecinţa ratării lui Adam a fost izgonirea din Eden şi „condamnarea” la o viaţă în depărtarea de Dumnezeu, pe care omul însuşi o alesese, ascultând de diavolul trufaş, iar nu de porunca lui Dumnezeu de a nu gusta din pomul oprit. Omul adamic a fost repus în demnitatea sa dintâi prin întruparea şi jertfa Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lumea de El creată să-l „caute” pe Adam cel căzut, depărtat de Dumnezeu.

Aşadar, din perspectivă creştină, demnitatea nu este şi nu poate fi identică cu vanitatea, ba chiar se exclud categoric. În vreme ce demnitatea este o condiţie sine qua non pentru a fi şi a te menţine în comuniune cu Dumnezeu-Creatorul şi cu semenii, vanitatea este exact opusul ei, adică lipsa posibilităţii de comuniune, însingurarea, izolarea şi implicit alienarea. Cel vanitos îşi este sieşi dumnezeu, şi se vrea un dumnezeu şi pentru cei din jurul său. Omul demn Îl afirmă pe Dumnezeu prin tot ceea ce gândeşte, face şi este, omul vanitos se afirmă pe sine. Esenţială rămâne libertatea fiecăruia dintre noi de a alege între demnitate şi vanitate.