Cine-i curajosul?

Omenirea întreagă a avut ieri privirea aţintită spre Olanda. Nu pentru vreo finală de meci de fotbal jucată ori adjudecată de echipa fanion a capitalei Amsterdam, aşa cum ne-am obişnuit, nici pentru vreo altă găselniţă de ordin legislativ referitore la cuplurile de acelaşi sex ori la comercializarea drogurilor uşoare. Olanda a fost, ieri, capitala lumii, pentru un eveniment cât se poate de politic, atât cât mai poate politicul să suscite interesul în era informaţiei de mare viteză răspândite pe net. Prinţul Willem-Alexander al Olandei a devenit ieri, la ora 10.10, cel mai tânăr rege al Europei, la vârsta de 46 de ani. Aceasta a fost ştirea care a circulat ieri pe mai toate agenţiile de presă, succesiunea la tron fiind posibilă prin semnarea, de către mama sa, regina Beatrix, a actului de abdicare. Sărbătorit cu mare fast de conaţionalii săi, veniţi în număr mare la Amsterdam într-o imensă euforie portocalie, Willem-Alexander este caracterizat drept primul dintr-o generaţie nouă de suverani europeni care urcă pe tron. Transmisă în direct pe ecrane gigant în piaţa din faţa Palatului Regal, ceremonia a fost urmărită pe viu de peste 25.000 de persoane - olandezi ori turişti din toate colţurile lumii -, care au aplaudat şi intonat imnuri închinate reginei Beatrix. Nu mai punem la socoteală milioanele de telespectatori din întreaga lume care au urmărit evenimentul, chiar fără vreo afinitate pentru casa regală olandeză.

Sincer să fiu, nu ştiu ce rating au avut în România imaginile difuzate de televiziunile comerciale de la momentul încoronării „celui mai tânăr rege”. Cu siguranţă însă, emoţiile stârnite de evenimentele de această factură sunt acel „altceva” de care presa tabloidă mi are nevoie câteodată, în afară de chiloţeala zilnică ori cancanurile de doi lei dintre o asistentă de platou şi vreun mare mogul al gunoaielor. Până şi politicul ar are câte ceva de învăţat din asta. De câte ori aţi auzit vreun rege intrând în direct pe la televiziuni să răspundă criticilor lansate de moderatori, aşa cum face preşedintele României, spre exemplu, ori să fie citat prin tribunale pentru injurii aduse jurnaliştilor ori reprezentanţilor diverselor etnii? Eu, unul, nu prea am auzit.

Nu spune nimeni că regii sunt rupţi din soare şi că nu pot greşi. Infanta Cristina a Spaniei, spre exemplu, e cercetată într-un dosar de corupţie, iar înainte de nunta prinţului William cu a sa Kate Middleton presa a vuit de imagini şi ştiri care mai de care mai apetisante. Nici chiar noul suveran al Olandei nu a scăpat de ochiul criticilor, acesta fiind supranumit şi „Prinţul Pils”, după beţiile pentru care se făcuse remarcat în vremea studenţiei. Toate acestea sunt însă eclipsate în momente precum cel de ieri, precum nunta princiară din familia regală britanică de acum doi ani sau alte prilejuri care au ca subiect familiile regale, în ansamblu.

Nu vreau să fac prin aceste rânduri vreo pledoarie pentru monarhie ca formă de guvernământ. Personal însă, nu pot decât să constat că, în toate ţările monarhiste prin tradiţie, în special la momentele festive, monarhia are capacitatea de a scoate la suprafaţă tot ce e mai frumos şi mai bun dintr-o naţiune. Asta spre deosebire de clasa politică, a cărei unică realizare, dacă e să socotim după experienţa ultimilor ani de democraţie republicană din România, nu este alta decât promovarea urii şi a dezbinării. Poate că acesta ar putea fi un subiect de meditaţie pentru cei care astăzi vor să schimbe la foc automat Constituţia, pe nişte teme care le-ar putea aduce un capital efemer de imagine. Dar are cineva curajul să deschidă acest subiect?