Cu sulele în coaste, liderii politici schimbă placa

Încă de la tragediile greceşti, rolul corului era unul extrem de însemnat.
Asistăm, actualmente, fără nici o exagerare, la o tragedie globală, materializată într-o criză care parcă nu se mai termină, resimţită şi mai dur din cauza măsurilor de austeritate, care, deloc surprinzător, sunt suportate mai ales tot de către categoriile defavorizate ale populaţiei. Pe acest fond, iată şi corul adecvat, reprezentat prin unisonul declaraţiilor diferiţilor lideri politici. Abia instalat la guvernare în Italia, premierul Letta declară că „politicile de austeritate nu mai sunt suficiente pentru a face faţă crizei”.Aflat la al doilea mandat, când ar trebui să nu prea îi mai pese, preşedintele Obama face apel la legislativul american pentru renunţarea la tăierile bugetare, pe care nu ezită să le numească „idioate”. Barroso, preşedintele Comisiei Europene, e încă şi mai tranşant, afirmând că „politica austerităţii nu mai e o soluţie, trebuind pus accentul pe creşterea economică”. Până nu demult unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai austerităţii, premierul Spaniei a devenit unul dintre adversarii ei. Ceea ce scriam ieri despre declaraţiile locatarilor de la palatele Cotroceni şi Victoria se înscrie pe aceeaşi linie.
Ar fi mai mult decât interesant să (re)vedem spusele aceloraşi personaje, despre acelaşi subiect, emanate în urmă cu doi-trei ani. Dar e mai bine, urmând îndemnul marxist, să ne despărţim de trecut râzând.
În cazul celor mai mulţi politicieni, senzaţia mea este că asistăm la o adaptare a cunoscutului joc de-a poliţistul rău şi de-a poliţistul bun. Adaptare şi în sensul că ambele roluri sunt jucate de unii şi aceiaşi actori, că doar n-or fi proşti să-i lase pe alţii să le ia locul pe scena de unde-şi culeg nu atât gloria, cât consistentele onorarii, oficiale sau nu.
Fiind de acord cu o realitate astfel zugrăvită, se naşte întrebarea:ce anume i-a făcut pe liderii politici să schimbe placa?
Răspunsul nu poate fi decât unul singur, şi el este extrem de bine sintetizat în înţelepciunea proverbului care spune că „frica păzeşte bostănăria”.
Din păcate – dar doar pentru ei – liderii politici (de pretutindeni, dar mai ales din Europa, pentru că aici e mai groasă ca în alte părţi) au în coaste nu una, ci mai multe sule (dacă mai e nevoie, precizez că mă refer la unealta cizmarului...).
Pe de o parte, cea reprezentată de creşterea euroscepticismului, ajuns, recent, la cote negative record. Neîncrederea cetăţenilor europeni în proiectul european este, în medie, de peste 50 la sută, de unde, în 2007, procentul se situa pe la 25 la sută. Pe de alta, cea întruchipată în perspectiva ca ei să fie debarcaţi – din funcţiile deţinute la nivel european sau naţional. În fine, de cea reprezentată prin creşterea tot mai mare a populismului, materializată în apariţia, în mai toată Europa, a unor formaţiuni/lideri care, deşi par sau chiar sunt veniţi direct de la circ şi bâlci, culeg voturi şi se strecoară în legislativele naţionale, nu atât umilind politicienii cu vechime, cât, mai ales, lăsându-i pe dinafara parlamentelor, deci departe de avantajele aflării acolo.
Îmi face plăcere să închei pe un ton optimist, făcând din nou apel la înţelepciunea populară şi aducându-le aminte politicienilor că „de ce îţi este frică, de aia nu scapi”!