Da’ un congres pentru bunăstarea noastră de ce nu se face?

Dacă e să putem lăsa deoparte, măcar pentru puţină vreme, partizanatele, atunci trebuie să fim de acord cu împărţirea guvernărilor care s-au succedat din 1996 încoace nu după criterii/culori politice, ci după implicarea în marile obiective ale României şi performanţele avute în materializarea acestora.
Devenirea ţării noastre drept membră a NATO (în 2004) şi UE (2007) nu ar fi fost posibilă fără contribuţia cabinetelor care au precedat, cronologic, aceste momente de referinţă. E drept, în ciuda nevoii foarte mari a structurilor amintite de a ne include - existând interese şi pentru o forţă de muncă ieftină, şi pentru o piaţă de desfacere, dar şi pentru privatizarea/cumpărarea unor obiective industriale- eforturile româneşti nu s-au situat la înălţimea necesară, astfel încât am ratat primele valuri de aderare. Dar subiectul acestor rânduri nu constă în criticarea guvernărilor Ciorbea-Vasile-Năstase-Tăriceanu.
Rămâneau de atins, pentru perioada de după 2007, alte două obiective, cel puţin la fel de importante. Primul – recuperarea decalajelor, pe diferite planuri, care ne despărţeau de celelalte membre ale UE. Al doilea – intrarea în Spaţiul Schengen, România fiind, alături de Bulgaria şi Cipru, singurele ţări membre ale Uniunii Europene, dar nu şi ale spaţiului menţionat, situaţie care generează dezavantaje începând din sfera materială şi terminând cu zona morală.
Ambele obiective nu au fost atinse. Deşi, cel puţin în privinţa celui dintâi, UE s-a arătat, din nou, generoasă cu România, oferindu-i fonduri consistente. Numai că guvernările din perioada de referinţă au reuşit o contraperformanţă în absorbţia fondurilor europene, ţara noastră situându-se pe ultimul loc în clasamentul celor 10 noi state membre ale comunităţii europene, mult după Bulgaria, penultima în ierarhie! Cât despre Spaţiul Schengen, în vreme ce Cehia, Slovacia, Lituania, Ungaria şi altele au devenit membre încă de acum şase ani, România se pare că mai are de aşteptat cine ştie cât.
Motivaţia acestor neîmpliniri – descalificante pentru politicienii care au guvernat ori guvernează – se regăseşte în trei planuri: 1) punerea, de către partide, a intereselor proprii mai presus de cele generale, 2) trâmbiţarea şi mimarea unor reforme în sănătate, educaţie sau învăţământ care au rezultate contrare aşteptărilor şi necesităţilor, 3) permanenta gâlceavă între lideri, formaţiuni politice, respectiv instituţii ale statului.
Din nefericire, anul 2013 pare a se înscrie şi el în acestă nocivă tradiţie. Guvernanţii se ocupă de regionalizare şi modificarea Constituţiei, iar mai toată clasa politică, de congrese/convenţii, la care se împart ciolanele reale sau virtuale.
Nu auzim, însă, nici un cuvinţel despre organizarea unui „congres”, la care să participe toate formaţiunile politice, şi care să îşi propună, drept unice şi permanente obiective, creşterea bunăstării poporului român, afirmarea ţării noastre potrivit valorilor şi potenţelor ei.
În 1995, la Snagov, avea loc o întâlnire a liderilor partidelor parlamentare din România, finalizată cu un document prin care toţi participanţii îşi atestau acordul faţă de strategia naţională vizând aderarea ţării la UE. Aşadar, precedente benefice există. Lipsesc, deocamdată, dorinţa şi voinţa de a le re-edita. Ceea ce, dincolo de toate, defineşte profilul unei clase politice aflate în involuţie.