Europenii au talente, dar promovează ciudăţeniile

Nu e câtuşi de puţin o întâmplare faptul că, în decurs de o săptămână, abordez pentru a doua oară un subiect din sfera divertismentului. Alegerea nu se datorează exageratelor călduri, care duc cu gândul la vară, la vacanţe, distracţii şi articole în ton cu aşa ceva.
Pe de o parte, show-ul oferit de către protagoniştii scenei politice este din ce în ce mai indigest şi mai previzibil, cu amoruri efemere, trădări repetate şi altele – toate din recuzita unor telenovele proaste de tot.
Pe de altă parte, nu pot să-mi reprim îngrijorarea faţă de un fenomen care se vădeşte din ce în ce mai globalizator şi pe care l-aş numi „anti-meritocraţie”. El se manifestă (şi) în zona divertismentului, dar dă măsura gusturilor generaţiilor contemporane, asta spre a nu spune lipsei de gust...
În urmă cu o săptămână, formular trista concluzie că românii au talente, dar nu şi discernământul de a-l sesiza/promova/premia. Ei bine (vorba vine, că nu-i deloc aşa!), privind la cele întâmplate la ediţiile din urmă ale Eurovision-ului, putem fi liniştiţi: suntem în rând cu lumea, suntem în trend, suntem în pas cu moda.
Lucrurile n-au stat dintotdeauna aşa, ba chiar dimpotrivă. La concursul european de „cântat” s-au afirmat sau au confirmat voci precum Gigliola Cinquetti, France Gall, Udo Jurgens, Abba, Jerry Logan, Toto Cutugno, Celine Dion, şi la acelaşi concurs au fost lansate şlagăre care n-au durat doar un sezon, precum „Non ho l eta”, „Poupee de cire”, Merci, cherie”, „Puppet on a string”, „Apres toi”, „Waterloo”, „Insieme”.
Actualmente, situaţia e cu totul alta. Dacă aş avea un milion de euro, n-aş risca deloc să-i pierd oferindu-i celui care ar răspunde la întrebările cine sunt câştigătorii concursului şi melodiile premiate în ultimii zece ani, din simplul motiv că nimeni nu şi-ar mai aduce aminte!
Adevărata problemă nu constă atât în promovarea unor non-valori, cât în participarea şi premierea unor, să le zic blând, ciudăţenii. Precum o israeliancă jumate femeie/jumate bărbat, o trupă nordică ai cărei membri se evidenţiau prin purtarea unor costume/măşti de monştri (trupă acuzată de una dintre ţări ca aparţinând curentului satanist) ş.a.m.d. Nici în acest an nu s-a făcut excepţie:Finlanda a fost reprezentată de o melodie interzisă în această ţară (!!!), iar alte state, precum Franţa sau Marea Britanie, de oarece bizarerii sau relicve.
Unul dintre principiile de cândva ale competiţiei, anume că „interpretarea sau versurile niciunui cântec participant nu trebuie să dezonoreze concursul”, este, actualmente, călcat în picioare fără nici o jenă, atâta vreme cât, de exemplu, aceeaşi melodie reprezentând Finlanda este un soi de manifest în favoarea unei minorităţi sexuale. O reputată agenţie internaţională de presă cataloghează, de fapt, această competiţie ca fiind „un monument al culturii gay”, situaţie în care ar fi mai cinstit ca numele concursului să devină Homovision...Chiar şi deviza UE – „unitate în diversitate” – este încălcată, în circumstanţele în care mai toţi participanţii se exprimă nu în limba mamei lor, ci în cea engleză.
Şi, până la urmă, nici nu se prea poate vorbi de competiţie, în condiţiile în care nordicii şi slavii, de exemplu, îşi dau puncte unii altora pentru criterii cu totul în afara concursului. Eurovision-ul de astăzi a devenit mai mult pretext pentru un soi de şuşe ce cultivă în proporţie de 99 la sută show-ul (de un gust îndoielnic, în multe cazuri, printre care şi al reprezentantului României din acest an), şi doar unu la sută valoarea – fie a melodiei, fie a celui/celor care o interpretează.
Parafrazându-l pe Villon, nu pot decât să mă întreb:unde sunt vocile şi melodiile de altădată?Şi să le ascult tot pe acelea, în lipsa, regretabilă, a unor replici contemporane care să le egaleze.

Dorian Obreja