Pe cine să dai vina?

Pentru cine se mai îndoia de acest lucru, România s-a întors din nou la vremurile conducătorului unic. Nu spun dictatură, pentru că e puţin cam mult. Avem pluripartidism, avem Parlament legitim ales, avem ANI şi DNA, Curte Constituţională şi televiziune publică liberă, sute de posturi TV private, dar acestea nu au nici un fel de trecere în faţa întâiului om de stat.
O dată la două zile, Traian Băsescu iese în conferinţe de presă şi aruncă în stânga şi-n dreapta cu lături. Spune că e provocat, că numele său e implicat de partide în campania electorală şi că e dreptul său să răspundă. În ce manieră, am văzut cu toţii. Cei care nu-l iubesc şi care au recurs la un mecanism prevăzut de Constituţie atunci când l-au adus în faţa poporului, sunt pisicuţi, mitomani ori de-a dreptul porci. Restul, care-i cântă-n strună ori care, îndemnaţi, siliţi ori chiar indiferenţi, preferă să stea acasă atunci când li se cere exprimarea prin vot a propriilor opţiuni, sunt „apărătorii statului de drept”. Acestora din urmă, Traian Băsescu le serveşte, cum spuneam, cel puţin o dată la două zile (într-o campanie electorală care ar trebui să fie a partidelor, mai puţin a preşedintelui apolitic), lecţii de democraţie şi de coabitare, de bun simţ şi corectitudine politică. Aşa a găsit d-sa de cuviinţă să anunţe, înainte ca românii să se prezinte la votul pentru desemnarea parlamentarilor, că indiferent de rezultatul alegerilor de duminică, indiferent de majorităţi (simple, absolute sau calificate), va desemna doar după propria voinţă premierul însărcinat cu formarea Guvernului. Se prevalează de paragraful din Constituţie care, pe bună dreptate, la Art. 85, spune foarte clar că „preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament”. Mai încolo, la Art. 103, tot Constituţie spune că „preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”. Foarte clar, cu o singură excepţie, a termenului de „consultare”. Ce înţelege preşedintele prin acest lucru, s-a văzut deja, în mai multe rânduri. Prima oară s-a „consultat” odată cu accederea la putere, în 2004, prin victoria revoluţiei portocalii, când a rupt de unul singur partide şi alianţe pentru a oferi guvernarea PD şi PNL. A venit apoi de unul singur în faţa Parlamentului, că are acest drept, transmiţându-le aleşilor un sec „vă consult”, atunci când a dorit referendum pentru desfiinţarea unei Camere a forului legislativ şi reducerea numărului de parlamentari. Fără nicio dezbatere pe acest subiect, bazat doar pe ura împotriva unora care i-au mai cerut odată demisia din funcţie. Mai apoi, s-a consultat cu partidele după căderea Guvernului Boc, în 2009. Ştia că personaje precum Liviu Negoiţă (fostul său şef de campanie) şi nici Lucian Croitoru (pe atunci, anonim funcţionar la BNR), nu aveau vreo şansă de a trece de votul Parlamentului. Cu toate astea, i-a nominalizat ca premieri.
După toate aceste episoade, la ce să se aştepte oare românii de luni încolo?
Răspunsul e la fel de simplu: la un imens scandal şi la accentuarea urii deja viscerale între taberele pro şi contra Băsescu. Aici a ajuns România, după 20 de ani de democraţie. Iar pentru asta nu e vinovată nici UE, deşi promovează modelul democraţiei parlamentare pe unde apucă, nici SUA, care îşi urmează cu sfinţenie interesele geostrategice şi nimic mai mult. Ar mai fi de enumerat aici Adrian Năstase, PSD şi restul partidelor care şi-au dat girul pentru ca mandatul prezidenţial să fie prelungit la cinci ani, decalat astfel de alegerile parlamentare. Dar, pentru asta A.N. plăteşte deja, iar alţii se pregătesc să plătească după 9 decembrie încolo. Dar, cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, doi ani de aşteptare nu e mult. După aceea, o luăm de la capăt.

Dan Haţegan