Viitorul nostru sună bip-bip-bip...

Ne aflăm nu doar la un început de an, ci şi la acela al unei etape ceva mai lungi, teoretic de patru ani – al unei guvernări. În mod normal, ar fi momentul de a ne manifesta, chiar cu ponderare, rezervă şi realism, un oarecare optimism, sub stindardul căruia să încercăm a înainta (în pas de defilare, în marş, târâş sau chiar târâş-grăpiş) pe parcursul lui 2013 şi, apoi, până spre finele lui 2016.
Uşor de zis, greu, dacă nu imposibil, şi de făcut!Asta pentru că aparţinătorii generaţiilor adulte, dar mai ales active din decembrie 1989 încoace s-au fript de atâtea ori cu ciorbă, încât e pe deplin firesc să sufle şi în iaurt. Existenţa noastră, în intervalul menţionat, a fost un şir de speranţe – în 90, în 96, în 2004, cea mai recentă datând de anul trecut. Din nefericire, şirul cu pricina a fost urmat/dublat, până la anihilare, de unul al dezamăgirilor, al iluziilor pierdute.
Şi până acum, dar mai ale în această etapă, singura noastră şansă de viitor ar fi aceea de a ne extrage din statutul de consumatori şi, în paralel, de a (re)deveni producători.
Pentru a nu cantona în teorii şi generalităţi, să luăm două exemple concrete.
La Iaşi, în ultimii 23 de ani, a dispărut majoritatea obiectivelor industriale. Locul lor a fost luat, în cele mai multe cazuri, de supermagazine (în care cele mai multe produse sunt „din afară”). Şi totuşi, preocuparea majoră a politicienilor de care depinde soarta urbei nu se îndreaptă către realizarea unor unităţi de producţie, ci, cu obstinaţie, spre două obiective bune şi frumoase în esenţă, dar cumva inutile ca finalitate. E vorba de mărirea/modernizarea aeroportului, care să devină cu adevărat internaţional, şi construirea unei autostrăzi, care să lege Iaşul de Târgu Mureş. Ca să ce? Ca să ajungă mai lesne şi mai repede tirurile ce aprovizionează mall-urile, ca să plece mai rapid oamenii la muncă în vest sau ca să ne viziteze mai mulţi doritori de a viziona vestigiile fabricilor şi uzinelor ori a se da cu barca pe Bahlui? Cumva, am senzaţia că se pune carul înaintea boilor. E nevoie de facilităţi pentru potenţialii investitori, e nevoie de firme care să producă, e nevoie de locuri de muncă.
În comuna în care m-am mutat, în urmă cu şase ani, s-au realizat, în acest interval, conectarea la reţeaua de gaz metan, reţele de apă potabilă şi canalizare, precum şi asfaltarea unor drumuri. De cealaltă parte, există un singur investitor străin, şi acela pe picior de plecare, iar în perioada de referinţă s-au deschis (încă) o bodegă şi un magazin cu carne „de la oraş”! Iar asta, subliniez, în condiţiile în care, în zonă, se îndeplinesc toate cerinţele pentru a putea funcţiona o fabrică de procesare a fructelor, o alta de produse lactate, una sau mai multe brutării, ateliere meşteşugăreşti de împletituri, ţesături etc.
Încerc o senzaţie tristă, aceea că viitorul nostru nu sună bine, ci ocupat. Adică suspendat sau chiar interzis. Şi asta pentru că aceia care ar trebui să ni-l deseneze şi materializeze sunt, ei înşişi, extrem de ocupaţi. De regulă, cu altceva decât ar trebui! În circumstanţele în care, în România, cele mai multe privatizări au cunoscut eşecul, cea a politicienilor este încununată de un succes total...

Dorian Obreja