Lagărul de exterminare de la Mangeron

Într-un adăopost de noapte ale Direcţiei de Asistenţă Comunitară trăiesc 46 femei, bărbaţi şi copii, alături de şobolani, păduchi şi gândaci * un duş se face pe abuz de putere, salubrizarea spaţiului nu s-a făcut niciodată, asistaţii se bat şi se fură între ei fără ca agentul de pază să intervină iar spaţiile sunt vizitate regulat de oameni ai străzii din afara adăpostului * conducerea DAC a refuzat echipei „Evenimentul” să se fotografieze incinta acestui lagăr social, precum şi să stea de vorbă cu oamenii de acolo

În curtea Liceului Mageron, pe locul unei foste spălătorii, se află unul dintre cele mai negre centre sociale ale Iaşului. Cei care au fost implicaţi în oferirea de servicii către acest centru spun că acolo este un mic lagăr de exterminare a paraziţilor societăţii. „Este un mic Auschwitz în care cei fără adăpost sunt mâncaţi de şiobolani, păduchi, de rîie şi de alte boli. Nu există nici o dotare, nu este urmărită nici cea mai minimă normă de igienă. Cei mai spălăţei boschetari sunt duşi în C.A.Rosetti iar în curtea Liceului Mangeron sunt aduse cazurile cele mai grave. El figurează ca adăpost al oamenilor străzii, dar nu este voie să se filmeze sau să se fotografieze acele persoane. Deşi în scripetele DAC, acest centru figurează, el nu este făcut public”, a declarat un angajat al DAC.

Locul dezumanizării

În anul 1990, televiziunile occidentale transmiteau primele imagini din lagărele de exterminare ce funcţionau în regimul comunist sub titulatura de orfelinate, în care ar fi trebuit să fie protejaţi copii abanondaţi cu predilecţie în maternităţi, pe străzi sau în scările de blocuri. Prin aceste imagini înfiorătoare în care erau surprinşi copii cu malformaţii dobândite în aceste orfelinate, închişi în camere de beton, în întuneric şi frig, dormind şi hrănindu-se din propriile fecale, am reuşit să aflăm primele adevăruri despre această neagră perioadă a României. De atunci, sistemul de protecţie socială, pus la punct cu stângăciile inerente, a încercat să elimine astfel de practici şi să deschidă activităţile din astfel de centre sociale către public, ca exemple de bune practici. După 24 de ani de la invadarea memoriei colective cu astfel de imagini tulburătoare, la Iaşi încă se mai există astfel de centre de desfiinţare a oricărei urme de umanitate şi raţiune a celor adăpostiţi în ele. Lături care umplu pardoseala, geamuri lipsă, miros de urină şi boală, femei distruse, lăuze, analfabete cu burţile până la gură, pentru că aşa a vrut Dumnezeu să se propage în acest municipiu câţi mai mulţi asistaţi sociali şi săraci cu duhul, veceuri înfundate şi oameni fără speranţa unui trai mai bun. Sunt imagini care însoţesc cel mai sumbru tablou asistenţial dintr-un adăpost de noapte al Primăriei, în care 46 de suflete stau înghesuite într-un fost punct termic în care fiecare noapte care vine se cuibăreşte asemeni unui nou clişeu opac în minţile sălbăticite ale acestor oameni.

Fauna adăpostului

Din clădirea cu un singur nivel duhneşte a urină, a mizerie şi promiscuitate. Din curtea liceului aflat în prag de desfiinţare, cu greu îşi poţi da seama ce se petrece în acea clădire sinistră. Imediat ce ajungi în pragul intrării acesteia, stomacul ţi se face mic iar scărba devine o senzaţie metafizică. Peste directoarea Luminiţa Munteanu, responsabilă de acest centru din Mangeron, ca de altfel şi de centrele de la M2, C.A.Rosetti şi Vovideniei, este Violeta Seghedin. „Da, beţiva aia este administratoră, da nu vine cu lunile. E dezastru ce este aici. Sunt gândaci, pureci, şobolani...Mai vine un doctor veterinar, da şi ăla e cu băutura. Ce e aici la noi în căminul ăsta e jale. Pereţii sunt distruşi, plini de mucegai de o palmă, vecurile sunt înfundate...”, ne spune Verginica Stănescu, una dintre locatarele acestui infect adăpost, aceiaşi care în cursul anului trecut a spart geamurile Primăriei Iaşi deoarece nu a găsit o linie de comunicare cu şefii DAC pentru a fi mutată din lagărul de la Mangeron. Brusc, discuţia cu asistaţii ne este întreruptă de intervenţia unui individ care se prezintă a fi administrator şi ne somează să-i prezentăm „o acreditare din partea Direcţiei. „Aici e proprietatea Direcţiei de Asistenţă Comunitară. Pentru a sta de vorbă cu oamenii de aici trebui să aveţi ceva scris de la Direcţie. Informaţia mea la primă oră era că nu aveţi accesul”, ne spune angajatul. În curtea adăpostului sunt îngrămădite pe un burlan vreo 4 femei cu copii de mână sau în curs de a apărea pe lume. „Sunt toate condiţiile, aşa cum era şi la M2 (n.r. un alt lagăr social situat în Podul de Piatră, acolo unde asistaţii dorm câte 8-10 într-o cameră de 3 metri pătraţi, pe paturi suprapuse). Avem de toate aici, şi apă rece şi săpun. E foarte bine aici, e ca în ţăţele lui Adam. Da să vă dea detalii Direcţie, întâi”, se trezeşte vorbind o gravidă înfiorător de urâtă. Prin intrândul lipsit de uşă se preling afară cu ochii căptuşiţi de întuneric, alţi asistaţi rufoşi, nespălaţi, clefăind din gingii.

Cazări şi beneficii pe bază de fertilitate

Paradoxal, pe lângă aceste fiinţe pierdute, în adăpost mai sunt şi beneficiari pentru care tehnologia e la ea acasă. „Oare este corect ca un om necăjit să stea pe stradă şi să fie refuzat când a încercat să i se facă cazare în acel adapost, iar o familie care se numeşte Clepşa, care are venit, să locuiască în acel adăpost? Cel mai deranjant lucru este că această familie are în cameră, televizor, frigider personal, cuptor cu microunde, aragaz personal, maşină de spălat şi, cel mai tare lucru, calculator şi internet, ceea ce ceilalţi cazaţi din cămin nu au voie să deţină deoarece consumă energie electrică. De ce această familie, cu membri care lucrează şi au venit, mai locuiesc acolo şi nu la o gazdă, cum ar fi normal, pentru a lăsa loc la cei sărmani care stau pe stradă?”, a spus Ursache Cătălin, un angajat al DAC. Faţă de această situaţie, conducerea DAC oferă un răspuns cât se poate de previzibil, mizând pe cel mai clasic considerent, acela a fertilităţii excesive a celor fără nici un Dumnezeu. „Familia Clepşa este compusa din 5 membri a căror venituri însumate sunt în cuantum de 1116 lei. În ultimii 3 ani, inspectorii din cadrul Direcţiei au consiliat familia cu privire la obţinerea unei locuinţe sociale, însă beneficiarii nu au întrunit condiţiile impuse de lege datorită (n.r. din cauza) veniturilor foarte reduse. De asemenea, familia Clepsa se află în monitorizarea permanentă a Direcţiei, pentru găsirea soluţiei optime de închiriere a unui spaţiu locativ privat. Având în vedere situaţia de dificultate în care se află familia Clepsa, datorită (n.r. din cauza) veniturilor insuficiente creşterii celor 3 copii, în prezent doamna Clepsa fiind însărcinată cu cel de-al 4-lea copil, Primăria nu poate evacua această familie, până în momentul identificării unei locuinţe atribuite de către Direcţia de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat. Referitor la această reclamaţie, precizăm ca toţi beneficiarii din adăposturile de noapte au condiţii optime de cazare”, este răspunsul dat de DAC prin intermediul Serviciului Cabinet Primar. Acest oribil adăpost, înfiinţat în anul 2012, fără uzualele tăieri de panglici, are o capacitate de 65 de locuri, din care sunt ocupate doar 46.

„Suntem şi noi oameni”

La plecare, o femeie cu trăsături de bărbat şi trup de copil, de vreo 30 de kilograme la o înlţime de un metru, ne urmăreşte cu speranţă. „Nu vine nimeni să ne întrebe de sănătate. Numai când vine cineva mai avem vreo vizită de la Direcţie. Suntem ai nimănui aici. Stăm câte 6-9 în cameră. Avem şi apă caldă, dar e pe abuz de putere. Şi ziua şi noaptea se bat, se fură între ei, dar degeaba avem agent de pază, că nu se iau măsuri. Mai vin şi din afară şi se cazează, care nu aparţin de cămin. Acu, de pe 1 septembrie, se aude că vor să ne dea afară, pe ăştia care avem venituri. O fost ăştia şi ne-o anunţat. Eu am 200 de ei. Unde mă duc cu banii ăştia ca să stau? Poate se poate face şi pentru noi un trai, aşa mai altfel. Nu suntem chiar porci. Suntem şi noi oameni”, ne spune plângând asistata. Doamna zootehnistă, Luminiţa Munteanu, un adăpost de noapte nu este o cocină de porci, chiar dacă mulţi dintre asistaţi se complac în postura râmătorilor. Principiile elementare de asistenţă socială, de care sunteţi străină, impun căi mult mai umane de protecţie socială, ci nu de abandon, postură în care se află aceşti 46 de oameni, cu păcatele, cu nevoile şi poate, cu speranţele lor. „În adăposturile de noapte nu intră cineva pentru poze sau materiale de presă. Orice detaliu legal de adăposturi, inclusiv pozele care sunt confidenţiale se obţin de la Direcţie. Cu personalul nu puteţi vorbi în cadrul adăpostului. Condiţiile sunt aşa cum sunt peste tot şi la toate li se dă aceiaşi importanţă”, a spus Luminiţa Munteanu. După reacţiile din ultima vreme ale şefei DAC se observă foarte clar faptul că imaginea personală a acesteia este mai presus de dreptul la o viaţă decentă a asistaţilor aruncaţi în aceste hârdaie sociale.

Nelu PĂUNESCU