O ieşeancă în Etiopia

* Luminţa Prisecaru este o tânără care a decis să părăsească confortul oraşului în care s-a născut pentru a-i ajuta pe alţii * aceasta a plecat în urmă cu câţiva ani în Etiopia pentru a sprijini una dintre comunităţile de acolo să-şi construiască şi să utilizeze propriul alfabet * acomodarea cu o limbă şi o cultură cu totul nouă a fost un proces inedit pentru tânăra ieşeancă, obişnuită cu un cu totul alt stil de viaţă

De mai bine de patru ani a părăsit confortul casei sale din Iaşi pentru a-i ajuta pe cei cu care viaţa nu a fost la fel de darnică. La mai puţin de 30 de ani Luminiţa Prisecaru a avut curajul şi chemarea de a păşi într-o lume străină şi de a încerca să fie mai „om” decât mulţi alţii. După luni întregi de pregătiri şi rugăciuni, tânăra ieşeancă a luat drumul Etiopiei. O ţară pe cât de fermecătoare pe atât de necunoscută şi periculoasă i-a devenit a doua casă tinerei care a plecat acolo cu un scop bine determinat: cel de a ajuta la construirea primului alfabet al unei comunităţi din ţara africană. „Unii numesc aceasta misiune .Cred că şi eu o pot numi aşa! De obicei misionar e cel ce are o misiune – o misie de îndeplinit! Aceasta se poate întâmpla aproape sau departe! Mai cred că Dumnezeu are o astfel de misie pentru fiecare dintre noi! Ce m-a determinat? E pura curiozitate de a vedea ce are Dumnezeu de făcut în mine şi poate mai apoi prin mine. De ce Etiopia ? Sunt membră a organizaţiei internaţionale Summer Institute of Linguistics şi împreună cu ei am luat decizia de a veni în această ţară! Motivele au fost poate mai puţin mistice: costul vieţii aici e destul de mic şi clima nu e foarte fierbinte, capitala Etiopiei e aşezată pe înălţimi la 2.500 de metri”, spune Luminiţa.
Acomodarea sa în ţara căreia încă îi mai spune „casă” nu a fost simplă. Obiceiurile şi tradiţiile care alcătuiesc, de fapt, un popor sunt cu totul diferite de cele pe care ieşeanca le cunoştea înainte de plecare. „Obiceiurile şi tradiţiile unui popor sunt de cele mai multe ori ascunse şi nu prea uşor de observat de un ochi superficial! Sunt câteva lucruri pe care le-am observat. De exemplu, cred pentru etiopieni salutul e un lucru foarte important! Trebuie să îţi iei timp să îi saluţi cum se cuvine de fiecare dată când îi întâlneşti! Şi nu e uşor! Formula de salut întotdeauna se schimbă în funcţie de momentul zilei, ca ţi în limba română, dar şi în funcţie de vârsta şi genul persoanei căreia i te adresezi! Trebuie să înveţi că înainte de orice altceva trebuie să îţi iei timp pentru a-i saluta! De obicei limba reflectă lucrurile importante din cultura respectivă. Salutul în limba amharică reflectă importanţa relaţiilor. Aici eşti cântărit după felul cum ştii să ai prieteni”, povesteşte ieşeanca.
Împiedicaţi să aibă propria limbă
Organizaţia Summer Institute of Linguistics în cadrul căreia activează şi Luminiţa oferă în primul rând susţinere academică comunităţilor lingvistice care îşi doresc să îşi dezvolte propria limbă. Etiopia este o ţară mare, a cărei suprafaţă este de 5 ori mai mare decât cea a României, cu o populaţie de 3 ori mai numeroasă. Pe teritoriul Etiopiei sunt vorbite aproape 60 de limbi diferite. Din motive politice, până acum aproape 20 de ani aceste comunităţi nu au fost încurajate să îşi dezvolte propria cultură şi limba. Noua Constituţie acum permite acest lucru. „S.I.L. Lucrează în parteneriat cu guvernul Etiopiei şi cu alte organizaţii partenere pentru a oferi sprijin. În anumite situaţii acest ajutor poate să însemne realizarea unui alfabet în cazul în care comunitatea îşi doreşte o limbă scrisă. Urmează mai apoi realizarea materialelor pentru alfabetizare. Specialişti UNESCO şi SIL, cu multă experienţă în domeniu, au constatat că este mult mai eficient să fie făcută şcoala primară în limba maternă. Limba amharică tinde să fie limba oficială a Etiopiei şi este predată în toate şcolile de stat. Este însă o limba dificilă şi prea puţini copii o ştiu suficient de bine pentru a începe şi termina cu succes clasa întâi predată în această limbă”, explică Luminiţa.
După ce a studiat primul an de limbă amharică, în capitala Etiopiei, ieşeanca s-a mutat în partea de sud-vest a ţării, la grupul lingvistic Gawada-Gobeze. „Lideri ai comunităţii au cerut ajutor în realizarea unui alfabet. Acesta este realizat deja însă doar 1% din totalul populaţiei de aproape 50.000 de locuitori îl folosesc. Acum au cerut ajutor în realizarea unor materiale de alfabetizare şi traducere”, susţine ieşeanca.
Viaţa în Etiopia a fost o mare şi inedită schimbare pentru tânăra obişnuită cu confortul pe care îl oferă un oraş european. „În primul rând viaţa din capitală e mult mai scumpă. Preţurile sunt asemănătoare cu cele de acasă şi anumite părţi ale oraşului arată foarte western, că poţi să uiţi că eşti în Etiopia! Se construieşte foarte mult în întreaga ţară. În Addis Abeba se construieşte intens, străzi şi alei foarte frumoase din cărămidă roşie şi se instalează lumini pe străzi! Şi e o ironie de fapt ... nu cred că vor fi folosite vreodată, cel puţin până acum încă nu le-am văzut deschise. O zi avem curent şi una nu. Se face economie de energie electrică pentru a o putea exporta în Kenia, nu mă întrebaţi de ce. E pur şi simplu aşa”, spune tânăra. Aceasta a găsit şi similarităţi cu ţara din care provine. „Cred că în multe situaţii Etiopia se aseamănă cu noi. Au fost şi ei o ţară comunistă şi au avut un dictator. Perioada de tranziţie pare că nu se va mai termina niciodată. Este o societate care se bazează în primul rând pe agricultură şi mai ales pe agricultura de subzistenţă. Din aceste motive, bunăstarea etiopianului de rând depinde foarte mult de anotimpul ploios. Dacă nu plouă suficient recolta din anul respectiv este compromisă. Acesta cred că este un lucru diferit şi greu de imaginat pentru noi, cei din culturile vestice: cum este să nu ai mâncare suficientă”, povesteşte Luminiţa.
„Injera” cea de toate zilele
Pentru a se integra mai bine în societatea etiopiană, Luminiţa a început să şi gătească tradiţional. „Tradiţional, mâncarea de fiecare zi este injera ba wot. Injera este făcută din făină de teff, o cereală specifică zonei, care se lasă la fermentat cel puţin o zi, în funcţie de cât de acră vrei să fie la gust. Aluatul este asemănător celui de clătită pe care îl torni pe o plită fierbinte, care se numeşte mâtat. Nu e lucru uşor să mănânci injera şi e şi mai greu dacă încerci să o faci. Încă învăţ să fac aceasta pentru că secretul e în a turna aluatul în cercuri cât mai perfecte pe plita aceea fierbinte. Ale mele nu sunt chiar cercuri , la final arata mai mult ca nişte flori-spre amuzamentul deplin al prietenei mele Baius care mă învaţă să fac toate acestea. Injera se mănâncă cu wot - sos făcut din vegetale sau carne dacă ai, şi multe condimente. Condimentul preferat este berbere- o boia de ardei amestecată cu alte condimente uscate şi frumos mărunţite. Mâncarea este condimentată dar şi foarte aromată. Seara, aproape de la fiecare casă poţi auzi femeile care taie ceapa, un ingredient obligatoriu, şi poţi simţi mirosul de berbere. Am mai remarcat că acesta este cuvântul folosit în rugăciunea Tatăl Nostru, acolo unde noi ne rugăm dă-ne noua pâinea noastră cea de toate zilele- ei se roagă pentru injera. Au şi pâine dar aceasta se mănâncă la sărbători speciale”, spune Luminiţa.
Povestea ieşencei pe tărâmuri etiopiene nu se sfârşeşte, însă, aici, precum nu s-a sfârşit nici lucrarea sa. Îndrăgostită de oamenii şi de ţara care a adoptat-o, aceasta va rămâne în Etiopia atâta timp cât va putea fi de ajutor comunităţii de acolo.