Marketing la graniţa cu înşelătoria

De bună seamă, nu există vreun muşteriu al hiper-supermarketurilor care să nu fi fost măcar o dată intrigat că socoteala de la raft nu-i deloc aceeaşi cu aia de la casă. Cei mai mulţi înghit găluşca. Cu tot cu sughiţuri. Puţini cer recalculare sau refuză produsele-capcană. De jenă ori la presiunea celorlalţi clienţi, că din cauză de moft se face coadă. Ori pentru că, la o diferenţă de doi, trei, sau cinci lei, nu mai stai la gâlceavă.

Calculul de marketing e simplu: 9 din 10 înghit hapul; şi-au luat ţeapa, dar uită până tura viitoare. Rebelul e potolit pe loc, prin metode îndelung studiate şi cu eficienţă verificată.

Despre aburelile clasice s-a tot dezbătut, nu mai are sens să insist. Însă, rafinamentele apărute recente, chiar merită un pic analizate. Să fie ca o luare-aminte şi punere în gardă. N-am să stau acum să fac inventarul complet al produselor-capcană, care şi de unde. Toţi marii retaileri procedează după fix aceeaşi reţetă. Oportunitatea maximă pentru păcălirea cumpărătorului vine din zona produselor de carmangerie preambalate, vidate, septice, sigure.

Cea mai grosieră metodă, la care se cam renunţă, e aceea a unui preţ mic afişat cu caractere mari, izbitoare la ochi, iar în spate să fie, pe raft să fie cu totul alte mărfuri, mult mai costisitoare. Acum, în galantare stau exact aceleaşi produse, să zicem şuncă de Praga feliată. Preţul ăla afişat mare, dar mic ca valoare, gândit să-ţi ia ochii, e cel practicat de un producător. Dar, în spatele etichetei, frumos înşirate sunt pacheţelele altuia, cu preţuri mult mai mari. Pui în coş şunca foarte convins de chilipir. Clar, mai iei şi multe alte cele, calculezi mintal, cu aproximările de rigoare. Ajuns la casă, când să plăteşti, vezi că ceva nu se leagă. Depinde de diferenţă. Ori înghiţi în sec, plăteşti taxa de fraier şi pleci, ori o dai pe revoltă. Ţi se arată negru pe alb, fără echivoc, că tu ai fost în eroare.

Cum metoda asta stă a se demoda, a apărut, de câtva timp, o altă găselniţă. Oferte şoc, scrise cu litere mari, de nerefuzat. Un exemplu de dată foarte recentă ar fi spata de porc fără os, la 12 lei kilogramul. Evident, preporţionată, preambalată... Te duci în grabă la raionul cu pricina, înahţi caserola jubilând, ajungi la casă şi vezi iarăşi că ceva nu se pupă. Preţul scris mare e cel pe ciosvârtă, nu per kilogram, nu stai să cântăreşti că nici nu prea ai unde, cât e diferenţa, nu merită nervii, scandalul şi timpul pierdut. Pentru majoritatea clienţilor. Specialiştii în marketing ai retailerilor au făcut studii temeinice şi au ajuns la concluzia asta.

M-am învăţat şi recomand la toţi să mai zăbovească un pic şi să studieze atent eticheta, să caute scrisul ăla mic cu preţul per kilogram. Că apar suprize neplăcute. Ca-n cazul ce tocmai l-am pomenit, ăla cu spata de porc. Pe etichetă scria 16 lei kilogramul. Intrigat, am întrebat cum vine asta. Vânzătoarea s-a scuzat, motivând că a omis să schimbe eticheta. A listat una nouă, a lipit-o peste aia veche, considerând capitolul încheiat. Mică eroare umană. Am returnat caserola şi am cerut alta. Aceeaşi omisiune. La fel ca şi restul de 30-40 caserole de pe stoc.

În fine, ştire de ultimă oră, am scăpat de povara şi inutilitatea restului în monede de un ban. Dar şi cele de 5 ori 10 bani au dispărut subit, în neant. La 50, se mai negociază...

O estimare cu aproximaţii acceptate de statistică arată că în cursul zilei, la o singură casă, sub pretextul penuriei de monezi, se fac 100 de lei, în 12 ore. Jongleria etichetelor uitate la promoţii mai aduce încă 150 de lei în acelaşi interval. Din celelalte marketinguri mai iese câte ceva. Suficient pentru plata salariaţilor.

Marketing de frontieră. Cu înşelătoria. Marcel FLUERARU