Regele Carol I a adus primul brad de Crăciun în România

Primul brad care a fost împodobit în România a fost la curtea regelui Carol I, în anul 1866, odată cu sosirea dinastiei Hohenzollern în Ţările Române. Obiceiul a fost preluat imediat de boierimea bucureşteană a vremii, astfel că, începând din acel an, bradul împodobit a devenit unul dintre cele mai importante simboluri ale Crăciunului, inclusiv în casele româneşti.
Însă, oricât s-ar încerca o stabilire a datei la care bradul de Crăciun a pătruns în România, rezultatele rămân contradictorii. Unele surse vorbesc despre cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca moment al apariţiei împodobirii bradului de Crăciun la sfârşit de an. Nu trebuie uitat, însă, că în acea perioadă exista obiceiul aşa-zisului butuc de Crăciun, un ritual dispărut astăzi, dar care presupunea ca în noaptea de 24 spre 25 decembrie să se ardă un trunchi de brad pe vatră, ca simbol al morţii şi renaşterii divinităţii autohtone Crăciun. Obiceiul este atestat încă din perioada romană.
Alte surse vorbesc despre studenţii care, mergând să înveţe în ţări precum Austria, Germania sau Franţa, s-au întors în România cu obiceiuri de acolo, pe care au reuşit să le impună şi, la un moment dat, chiar să le dea un farmec autohton. Se vorbeşte, de asemenea, şi de o importare a acestor obiceiuri de către creştinii catolici sau protestanţi, care s-au întors în ţară cu tradiţiile popoarelor pe care le-au vizitat.
Orice s-ar spune despre tradiţia românească a împodobirii bradului şi oricât ar fi ea de incertă, un lucru rămâne, totuşi, în afara oricărui dubiu: bradul a ocupat întotdeauna un loc important în mitologia populară românească. Nici nu avea cum să fie altfel în condiţiile în care este vorba despre o ţară care a fost întotdeauna extrem de bogată în păduri de brad. În „Getica”, Vasile Pârvan spunea că, pentru geto-daci, bradul era un copac sacru. Se presupune chiar că în comuna primitivă acesta era un adevărat totem, ceea ce înseamnă că imaginea sa putea fi tatuată, marcată pe obiecte de cult, ţesută în stofa veşmintelor de ceremonie sau sculptată în piatră.
În mitologia românească, bradul apare înfăţişat în trei ipostaze: arbore cosmic (simbolizând lumea în întregul său), arbore ceresc (simbolizând vigoarea şi fermitatea terestră), dar şi tinereţea fără bătrâneţe (capacitatea de regenerare a naturii).