Suferinţele emoţionale şi durerea fizică

Respingerea socială şi suferinţa pot avea efecte similare cu tăieturile şi vânătăile şi dacă am înţelege de ce lucrurile se petrec astfel, viaţa noastră s-ar putea schimba radical. Dar de ce cuvintele ne afectează în aceeaşi măsură în care o fac bâtele şi pietrele? În continuare, o explicaţie.

M-a lovit pe neaşteptate. Mai întâi am resimţit o durere în piept ca şi cum sternul meu ar fi fost strâns prea tare. Apoi au urmat durerile de cap şi oboseala cronică. Simptomele au persistat săptămâni întregi şi adesea au fost mai intense în fiecare seară, chiar înainte de a adormi. Deşi lucrurile s-au petrecut cu un deceniu în urmă, îmi amintesc bine cum s-a întâmplat totul deoarece a fost prima criză produsă de o boală care avea să mă urmărească neîndoielnic pentru totdeauna: "o inimă frântă".

Trădarea, respingerea şi pierderea persoanei pe care o iubim fac parte de fapt din viaţa fiecăruia dintre noi, dar doar în ultimii 10 ani am început să descoperim care este proiecţia acestor sentimente la nivelul creierului atunci când ne sunt rănite. Oamenii de ştiinţă au descoperit că durerea produsă atunci când suntem respinşi urmează aceleaşi căi neuronale ca şi durerea produsă de o arsură sau o vânătaie. În afară de a explica de ce unii oameni au o toleranţă mai mare la critici şi alte probleme emoţionale decât alţii, această constatare relevă existenţa unei legături strânse între viaţa socială şi sănătatea noastră. Într-adevăr putem să murim datorită singurătăţii.

Limbajul nostru a împrumutat de multă vreme termeni fizici pentru a descrie cele mai întunecate emoţii pe care le experimentăm, expresii cum ar fi "mi-a frânt inima", "m-a ars" şi "m-a înjunghiat pe la spate". Astfel de comparaţii apar peste tot în lume: germanii vorbesc despre a fi "rănit" emoţional, în timp ce tibetanii descriu respingerea ca o "lovitură în inimă".

Deşi aceste expresii au fost întotdeauna considerate a fi metaforice, au existat unele indicii conform cărora aveau să urmeze multe alte lucruri. De exemplu, studiile efectuate pe  animale în anii 1990 au arătat că morfina nu numai că ameliorează durerea cauzată de o leziune, dar poate chiar reduce durerea pricinuită puilor de şobolan care au fost separaţi de mama lor.

Cu toate acestea, la începutul anilor 2000 când Naomi Eisenberger de la Universitatea din California, Los Angeles a început să studieze rănirea sentimentelor la om, ea nu ştia ce urma să descopere. A fost intrigată de modul în care respingerile din trecut ne urmăresc de-a lungul vieţii. Cu toţii ne amintim un moment în care nu am fost aleşi să facem parte din echipa de sport a şcolii sau ne-am simţit excluşi de un grup de prieteni. "Eram curioasă. De ce este aşa mare lucru?", afirmă ea.

Pentru a afla ce se întâmplă la nivelul creierului atunci când oamenii se confruntă cu respingerea socială, Eisenberger a rugat voluntarii să se joace un joc simplu pe calculator, joc numit Cyberball, în care trei jucători se joacă cu o minge, trimiţând-o de la unul la celălalt. Fiecare voluntar a fost lăsat să creadă că se joacă cu doi oameni care se află într-o altă cameră, dar de fapt tovarăşii de joacă erau controlaţi de către calculator.

Cu toate că la începutul jocului erau prieteni, jucătorii controlaţi de către calculator au încetat la scurt timp după aceea să mai arunce mingea voluntarului. Ar putea părea o jignire neînsemnată, însă o parte dintre subiecţi au răspuns ferm în faţa acestei desconsiderări, agitându-se în scaune sau făcând un gest obscen înspre ecranul calculatorului.

În tot acest timp, activitatea creierului voluntarilor a fost înregistrată cu ajutorul unui RMN funcţional, dezvăluind o creştere a activităţii la nivelul cortexului cingular dorsal anterior (CCA) în momentul în care voluntarii au început să se simtă respinşi (Science, vol. 302, p. 290). Această regiune este cunoscută ca având un rol important în cadrul "reţelei implicată în declanşarea durerii" a creierului, determinând cât de mult suntem afectaţi atunci când suntem răniţi. Răspunsul poate varia în funcţie de situaţie, dar în timpul unui meci de fotbal s-ar putea să remarcăm cu greu lovitura.

Extrem de hotărâtor, declanşarea CCA va fi cu atât mai importantă cu cât jignirea va avea un impact mai mare asupra noastră. Acest aspect a fost scos la iveală, de asemenea, în timpul jocurilor Cyberball. Cei care au susţinut că se simţeau cel mai rău după ce au fost respinşi au prezentat cea mai intensă activitate în această regiune.

Şi alte studii au confirmat existenţa acestei legături, relevând faptul că respingerea socială determină nu doar activarea CCA, ci şi a cortexului insular anterior, o altă regiune a creierului care face parte din reţeaua implicată în reacţia la durere care intervine atunci când ne tăiem la deget sau ne fracturăm un braţ.  Dar în ciuda faptului că toate aceste rezultate sugerează că suferinţa pe care o resimţim când suntem insultaţi este echivalentă cu răspunsul emoţional la o durere provocată de leziune, abia anul trecut s-a demonstrat felul în care aceste sentimente ar putea fi transpuse în senzaţii fizice palpabile. 

Ethan Kross de la Universitatea din Michigan, Ann Arbor a decis să renunţe la Cyberball în favoarea unei forme mai grave de respingere - o inimă frântă. El a recrutat 40 de persoane care se confruntaseră cu o despărţire de partenerul de viaţă în ultimele şase luni şi le-a cerut acestora să privească o fotografie a fostului partener în timp ce erau înclinaţi într-un scanner RMN. De asemenea, el i-a instruit să se gândească în detaliu la momentul despărţirii. După o scurtă pauză, voluntarii au resimţit la nivelul antebraţelor o vibraţie dureroasă de căldură, Kross putând astfel să compare activitatea creierului în două situaţii.

Aşa cum era de aşteptat, CAA şi cortexul insular anterior au fost activate în ambele cazuri. Dar în mod surprinzător centrele senzoriale de la nivel cerebral care reflectă gradul de disconfort fizic care apare în cazul existenţei unei răni au manifestat, de asemenea, o intensificare a activităţii. Aceasta este prima dovadă că sentimental de inimă rănită poate să doară la propriu (PNAS, vol. 108, p. 6270).

Concretizând legătura dintre durerea fizică şi chinul emoţional, studiile ulterioare au descoperit că cele două experienţe uneori se întreţin una pe cealaltă. Atunci când oamenii se simt excluşi, aceştia devin mult mai sensibili la temperatura unei sonde fierbinţi, iar scufundarea unei mâini în apă rece ca gheaţa timp de un minut îi determină pe oameni să declare că se simt ignoraţi şi izolaţi.

Atenuarea durerii

Reciproca este, de asemenea, adevărată: alinarea răspunsului organismului la durere fizică poate atenua durerea provocată de o insultă. Nathan DeWall de la Universitatea din Kentucky, Lexington a recrutat 62 de studenţi cărora fie li s-a administrat una sau două tablete de paracetamol (acetaminofen) în fiecare zi, timp de trei săptămâni, fie au luat placebo. În fiecare seară, elevii au completat un chestionar de evaluare a momentelor în care s-au simţit respinşi în timpul zilei. La sfârşitul celor trei săptămâni, elevii cărora le-a fost administrat paracetamolul au fost mai capabili să ignore criticile personale şi au relatat un număr mai mic de momente în care s-au simţit respinşi pe parcursul întâlnirilor zilnice. Ulterior confirmarea efectului a fost obţinută cu ajutorul unui joc Cyberball: cei cărora le-a fost administrat paracetamolul au manifestat o activitate în mod semnificativ mai redusă la nivelul CCA şi a cortexului insular anterior, comparativ cu cei care au luat placebo (Psychological Science, vol. 21, p. 931).

"Demonstrarea faptului că avem realmente abilitatea de a influenţa modul în care oamenii interacţionează din punct de vedere social cu ajutorul unui astfel de medicament obişnuit considerat a avea o acţiune relativ uşoară cum este  paracetamolul reprezintă o validare destul de importantă", afirmă Geoff MacDonald de la Universitatea din Toronto, Canada, unul dintre autorii acestui studiu. "Acesta este exact genul de lucru la care te-ai aştepta dacă tot ceea ce se crede despre durerea socială ar fi adevărat." Este inutil să vă mai spun că din cauza efectelor adverse nocive ale calmantelor nu ar trebui să testaţi acest lucru pe propria dumneavoastră persoană.

Lucrarea ar putea explica de ce pentru anumite persoane este mai dificil să suporte duritatea şi confuzia existentă în viaţa lor socială în comparaţie cu alţii. S-a demonstrat că extrovertiţii au o toleranţă mai mare la durere decât introvertiţii şi acest aspect a fost reflectat prin o toleranţă mai bună a acestora la respingerea socială. Între timp Eisenberger a descoperit faptul că oamenii care simt o durere mai mare atunci când un electrodul le atinge braţul sunt, de asemenea, mai sensibili la durere în timpul jocului Cyberball.

Aceste reacţii adverse s-ar putea datora în parte constituţiei genetice. Echipa de cercetători condusă de  Eisenberger a descoperit că persoanele care prezintă o mutaţie minoră la nivelul genei OPRM1 - care codează unul din receptorii opioizi - au o predispoziţie mai ridicată de a dezvolta sentimente depresive faţă de cei care nu prezintă această mutaţie. Aceeaşi mutaţie creşte sensibilitatea oamenilor la durere fizică şi necesită de obicei morfină mai multă după o intervenţie chirurgicală.

Un lucru important de subliniat este acela că aceşti receptori se află în număr mare în mod deosebit la nivelul CAA. Aşa cum probabil vă aşteptaţi, la persoanele care prezintă această mutaţie CAA tinde să aibă o reacţie mai accentuată la insultele percepute (PNAS. Vol. 106, p. 15079).

Asemeni multor altor trăsături, mediul în care trăieşte un copil la început poate determina, de asemenea, gradul de sensibilitate al acestuia. De exemplu, persoanele care prezintă anumite forme de durere cronică este mult mai probabil să fi trecut prin experienţe traumatizante cum ar fi abuzul emoţional în primii ani de viaţă. Este posibil ca în cazul acestora reţeaua de răspuns la durere să fie epuizată, făcându-i pe aceştia să fie mai sensibili la orice disconfort (American Journal of Psychiatry, vol. 162, p. 899).

Adolescenţii par a fi în mod  deosebit sensibili la respingere. La acea vârstă reţeaua cerebrală responsabilă pentru declanşarea durerii se află în curs de dezvoltare  în comparaţie cu cea a adulţilor. Aceasta tinde să manifeste un răspuns mai exagerat la insulte mai puţin semnificative. Aspectul pozitiv este acela că acordarea unui sprijin social în această perioadă poate aduce beneficii de durată. De exemplu, adulţii tineri care spre sfârşitul adolescenţei au făcut parte din cercuri  sociale mai restrânse manifestă mai puţine reacţii tacite atunci când sunt respinşi  în comparaţie cu cei care s-au simţit mai singuri în trecut, posibil datorită faptului că acceptarea amintirilor din trecut în subconştient le alină sentimentele (Social Cognitive Affective Neuroscience, vol. 7, p. 106).

Dacă luăm în considerare dependenţa strămoşilor noştri de relaţiile lor sociale pentru supravieţuire, este logic că noi am evoluat ca să putem simţi atât de intens respingerea. La acea vreme, excluderea dintr-un trib era într-o oarecare măsură echivalentă cu o sentinţă la moarte, expunând predecesorii noştri la foamete şi ruinare. Ca urmare, avem nevoie de un sistem de avertizare care să ne alerteze atunci când o ceartă scurtă este pe cale să aibă loc, împiedicându-ne să jignim în continuare şi care să ne înveţe să tragem linie în viitor. Reţeaua implicată în declanşarea durerii care este în măsură să ne administreze un şoc atunci când ne confruntăm cu o leziune fizică provocată de foc sau de un cuţit ar fi trebuit să fie în mod ideal echipată în aşa fel încât să ne poată înfrâna comportamentul nostru social.

Unii cercetători au mers mai departe, sugerând că această reţea ar putea deţine secretul unora dintre cele mai misterioase simptome ale singurătăţii. Oamenii care sunt singuri tind să prezinte o expresie crescută a genelor pentru inflamaţie, în special în celulele sistemului imunitar, precum şi o scădere a expresiei genelor antivirale.

De ce oare organismul ţine piept izolării în acest fel? "În ultimii zece ani acesta a fost un fel de puzzle pentru noi", afirmă Steve Cole, un genetician care activează în domeniul comportamentului la Universitatea din California, Los Angeles. Primul răspuns a început să apară atunci când acesta a analizat situaţiile diferite care îi afectează pe oamenii din diferite categorii sociale. Virusurile s-au răspândit rapid în rândul grupurilor mari de oameni, în timp ce infecţiile bacteriene care ameninţă viaţa provin în general de la nivelul rănilor pe care strămoşii noştri ar fi putut fi mult mai probabil să le dobândească atunci când erau singuri, lipsiţi de protecţia colegilor lor. Ca urmare, Cole sugerează că este posibil ca sistemul nostru imunitar să "asculte" semnalele provenite de la nivelul creierului nostru în funcţie de statutul social. Dacă părem să ne bucurăm de o viaţă socială energică în cadrul unui grup mare, tot în cadrul acestuia suntem mai predispuşi să dobândim infecţii virale. Dacă ne simţim singuri, CAA şi alte regiuni determină creşterea inflamaţiei pentru a ne ajuta să luptăm cu infecţia bacteriană.

Câteva dovezi care susţin această idee provin de la George Slavich care, de asemenea, activează la UCLA. El a descoperit că atribuţiile stresante din punct de vedere social, cum ar fi rostirea unui discurs improvizat, declanşează creşterea activităţii la nivelul CCA, lucru care determină un răspuns inflamator imun ca şi cum creierul  ar preîntâmpina anticipat apariţia singurătăţii şi a rănirii (PNAS, vol. 107, p. 14817).

Acest răspuns i-ar fi salvat pe strămoşii noştri de infecţiile dobândite de-a lungul evoluţiei ca o consecinţă a eforturilor extrem de intense realizate în lupta cu viaţa, dar ar putea să se întoarcă împotriva noastră în lumea modernă. Intensificarea inflamaţiei a fost corelată cu o serie de afecţiuni, inclusiv cu bolile de inimă, cancerul şi cu boala Alzheimer. O meta-analiză efectuată în 2010, care a inclus 148 de studii a relevat faptul că persoanele care aveau relaţii sociale adecvate aveau o şansă de 1,5 ori mai mare de a termina studiul în comparaţie cu persoanele singuratice, un  efect aflat pe picior de egalitate cu abţinerea de la fumat sau consumul excesiv de alcool (PloS Medicine, vol. 7, p e1000316). Un alt studiu, care  a fost publicat în cursul acestui an, a urmărit starea de sănătate a 2000 de cetăţeni de vârstă mijlocie şi vârstnici din SUA. Acesta a constatat că cei care au relatat cele mai importante sentimente de singurătate au avut un risc de două ori mai crescut de a deceda în timpul studiului care se desfăşura pe o perioadă de şase ani faţă de cei în rândul cărora singurătatea a fost cel mai rar întâlnită (Social Science and Medicine, vol. 74, p. 907).

Lucrarea pare să sublinieze importanţa programelor de asistenţă socială pentru persoanele în vârstă şi infirmi şi pentru toţi cei care care necesită recuperare în urma unei boli. Chiar şi aşa, vor fi necesare mult mai multe studii pentru a înţelege modul în care vieţile noastre sociale influenţează sănătatea noastră, afirmă John Cacioppo, de la Universitatea din Chicago care studiază fenomenul singurătăţii. El este sceptic în ceea ce priveşte faptul că experimentele bazate pe jocul Cyberball vor scoate la iveală multe lucruri despre impactul izolării timp îndelungat, subliniind că răspunsurile fiziologice cunoscute la respingere sunt de scurtă durată. "Este posibil ca singurătatea să nu fie deloc influenţată de aceste evenimente tranzitorii", afirmă Cacioppo. "Lucrurile mărunte nu sunt lucruri care să omoare oameni, ci creierul aflat în stare de alertă într-o manieră inexorabilă."

În acelaşi timp, există măsuri pe care le putem lua pentru a netezi drumul vieţii noastre sociale marcate de evenimente. Tuturor ne place să fim mângâiaţi atunci când suntem supăraţi, însă Eisenberger a constatat că prin faptul că acordăm sprijin celorlalţi, de asemenea este atenuat propriul nostru răspuns atunci când suntem respinşi. Pentru a testa acest lucru, ea i-a administrat unei persoane de sex masculin un şoc electric, în timp ce partenera sa, care era întinsă în interiorul unui aparat pentru RMN funcţional, fie îl ţinea de mână ca să îl încurajeze, fie îi fusese interzis să facă acest lucru. În situaţia în care femeia şi-a putut încuraja partenerul, răspunsul creierului la ameninţare şi respingere a fost semnificativ redus. În studiile pe care le va efectua în viitor, Eisenberger şi-a propus să inverseze rolurile celor doi.

Deci, deşi nu putem împiedica ca evenimentele care au loc în viaţa noastră să ne modeleze tabloul emoţional, probabil avem un cuvânt de spus în modul în care reacţionăm la aceste evenimente. Cuvintele ar putea fi la fel de dureroase ca şi parii şi pietrele, dar prin faptul că ţinem la alţii aşa cum ţinem la noi înşine, putem cel puţin să ne asigurăm că ne rănesc doar pentru scurt timp.

Sursa: scientia.ro