A consuma sau a munci = a fi sau a nu fi?

 

Constatăm, cu nenumărate prilejuri, că există o diferenţă (uneori mai mică, alteori echivalând cu o imensă prăpastie) între teorie şi practică. În unele situaţii, amintita diferenţă nu generează, în mod obligatoriu, probleme insurmontabile. În altele, însă, efectele pot avea efecte uneori greu de controlat.
Încă şi mai complicate sunt acele situaţii în care se manifestă deosebiri, câteodată foarte însemnate, în cadrul uneia şi aceleiaşi categorii de practicieni, îndeosebi când domeniul respectiv este unul care priveşte categorii largi ale populaţiei, sau chiar populaţia în ansamblu.
Cel mai recent exemplu a putut fi consemnat zilele trecute.
A existat, mai întâi, o declaraţie a ministrului delegat pentru Buget, Liviu Voinea, care afirma că executivul lucrează la un set de măsuri pentru stimularea cererii interne. Oficialul menţionat motiva, întru susţinerea acestui demers, că, deşi anul trecut au fost crescute (mă rog, măcar pe hârtie, n.m.) salariile şi pensiile, consumul populaţiei a stagnat, adăugând că, în viziunea sa (care, bănuiesc, este împărtăşită şi de guvern), stimularea cererii interne ar determina creşterea consumului,şi, pe cale de consecinţă, creşterea producţiei.
Imediat, a urmat o reacţie a unui alt important practician din domeniu, şi anume Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a Românei, care a declarat, mai mult decât tranşant, că „să stimulăm consumul ca să avem creştere economică nu pot să o calific decât ca pe o idee proastă”, subliniind că „românii trebuie să fie lăsaţi şi stimulaţi să muncească”.Guvernatorul a adăugat că „nimeni nu-şi doreşte un consum sălbatic, care să ducă din nou la creşterea explozivă a importurilor şi la deteriorarea contului curent”, ba, mai mult, a lansat un mesaj extrem de explicit, precizând că Banca Naţională l-a împuternicit să spună că „pentru o creştere durabilă este nevoie de trei lucruri – stimularea muncii, stimularea muncii, stimularea muncii -, în primul rând prin investiţii şi crearea de locuri de muncă”.
Noi, simplii cetăţeni, fără prea multe cunoştinţe într-ale economiei (indiferent că e vorba de teorie sau practică), nu putem asista decât cu perplexitate la o asemenea contradicţie. E greu, dacă nu chiar imposibil, de crezut că ambele personaje amintite au dreptate. Încă şi mai stresant, s-ar putea ca tocmai acela care nu are dreptate să fie factorul de decizie!
În mod normal, între Guvern şi Banca Naţională ar trebui să existe o colaborare şi foarte strânsă, şi cu caracter de permanenţă, în urma căreia să se formuleze, şi, ulterior, materializeze, o singură viziune, şi anume cea corectă. Aşa, câtă vreme unii trag hăis, iar alţii –cea, rezultatele nu pot fi decât tot mai îndepărtate de aşteptările noastre.
Cu certitudine, o cale de mijloc poate fi găsită. Aceasta mai ales în circumstanţele în care specialişti în economie cu reputaţie mondială atrag atenţia că e greşit să privim munca şi consumul ca fiind într-o ireductibilă opoziţie, adevărul fiind că fiecare dintre noi este (din ce în ce mai mult) implicat în producerea bunurilor sau serviciilor pe care le consumăm.
Explicaţia contradicţiei semnalate mai sus se regăseşte, ca în multe alte situaţii, în ingerinţa politicului. Cele două rânduri de alegeri din acest an, nu-i aşa?, trebuie câştigate cu orice preţ. Numai că preţul urmează a fi plătit de către noi toţi. Şi în acest an, şi în următorii...