Prăpastia dintre ei şi noi se-adânceşte

Oare ei chiar există? Până la un punct, autorul acestor rânduri este aidoma milioanelor de români obişnuiţi, în general. Iar în special, adică în cazul unui zile precum a fost cea de ieri, aidoma milioanelor de potenţiali alegători. După o lună de campanie (vorba vine, căci ea a început de prin mai...), bilanţul pe care pot să-l fac, în ceea ce priveşte raporturile mele cu varii candidaţi, este unul ciudat: am văzut, prin intermediul televiziunilor, câteva sute, iar prin acela al afişelor şi banerelor –câteva zeci, dar, şi aici e problema, nici unul în carne şi oase. N-a venit nici unul la poarta mea, spre a mă ruga frumos sau a mă minţi urât pentru a-i da votul. Să zicem că sunt circumstanţe justificative: locuiesc la ţară, şi aici se ajunge mai greu, chiar şi o dată la patru ani. Dar am înţeles că nici la oraş, în ciuda faptului că mai toate partidele au afirmat că vor practica o campanie din uşă în uşă, nu mulţi sunt cei care să se fi trezit, la domiciliu, cu o vizită mobilizatoare. Nici mitinguri n-au prea fost (de, s-au consumat prea mulţi bani cu cele de la referendumul de suspendare), şi nici, hai să le zicem aşa, adunări populare prin cămine culturale ori săli de festivităţi sau, de ce nu?, de nunţi, botezuri şi parastase. Am putut consemna doar trecerea unor maşini dotate cu megafoane, care făceau propagandă lui X sau Y, precum şi plantarea, în cutiile poştale, de ziare, fiţuici şi fluturaşi cu acelaşi scop. Aşa încât, în numele a milioane de alegători, pun, pe drept cuvânt, întrebarea din subtitlu. Cu atât mai mult cu cât un experiment de presă a dus la inventarea unui candidat, care ar fi putut aduna voturi!!!
După faptă, şi răsplată! Prăpastia dintre ei, politicienii, şi noi, simplii cetăţeni, se adânceşte tot mai mult. Din vina exclusivă a celor dintâi. Care, în perioadele dintre alegeri, îşi rezolvă cu precădere propriile interese. Şi care, înainte de alegeri, transformă tot mai mult campaniile electorale în tele-campanii, ceea ce înseamnă şi de la distanţă, dar şi mediat de către televiziuni. Cum se mai întâmplă ca şi faptele rele să fie pedepsite, unuia asemenea comportament politic i se replică printr-un tot mai pronunţat absenteism. În 1996, mergeau la vot 13 milioane de oameni, în 2000 – 11,5 milioane, în 2004 – 10,7 milioane, iar în 2008 – doar 7,2 milioane! Şi tare îmi era teamă că, ieri, acest record ar fi putut fi doborât/coborât, nu atât din cauza frigului sau a dezamăgirii de la referendum...Desigur, cel puţin deocamdată, politicienii nu par a fi foarte afectaţi de o asemenea replică. În fond, cum şi-au croit ei legile după care sunt aleşi, nu doar că pot ajunge parlamentari de pe locurile doi sau trei, dar şi chiar dacă la alegeri s-ar prezenta doar dânşii! În lipsa, mai mult decât evidentă, a unei conştiinţe civice, singura soluţie ar fi votul obligatoriu (însoţit de posibilitatea de a vota prin corespondenţă, electronic etc.). Altfel, se va aduce tot mai mult în discuţie legitimitatea celor aleşi.
PS1. După cum am prognozat,„bomba” de la Cotroceni a făcut, vreo două săptămâni, tic-tic-tic, după care, în loc de bum, fâs. Pe deplin adecvat numelui autorului, nu?
PS2. Deşi nu m-a vizitat nici un candidat şi n-am primit nici o „atenţie”, ieri am fost la vot. Pentru că, pe de o parte, era foarte important. Şi fiindcă, pe de altă parte, încep să cred tot mai mult în principiul „cine nu votează, nu comentează!”. 

Dorian Obreja