„Nu cred că există momente importante din istoria umanității care să nu fie legate de un pahar cu vin”

 

 Dialog cu Radu Grădinaru, consulul onorific al Franței la Iași, un pasionat de diplomație, afaceri, vin și poezie

 

  - Vom începe dialogul nostru plecând de la cele două roluri importante pe care le aveți – antreprenor și consul onorific al Franței la Iași. Care este ordinea? Ce vă atrage cel mai mult la fiecare rol?

 - Sunt două ocupații profesionale distincte, care nu concurează, nu există o ordine, sunt mai degrabă complementare. Prima, cea de mic întreprinzător cu o activitate în domeniul fabricării de produse de amenajări exterioare din lemn, este cea mai veche, are aproape 25 de ani și îmi asigură un oarecare confort financiar. Cea de-a doua este o ocupație mai recentă, sunt consul de aproape 8 ani și este o misiune care îmi aduce o mulțime de împliniri și satisfacții, altele decât cele materiale. Iar eu mă consider un norocos pentru că sunt unul din cei care poate afirma că face chiar ceea ce-i place și ce știe mai bine. Dacă în afacerea pe care o fac am șansa să exersez toate competențele dobândite în școală – management, finanțe, marketing etc., în activitatea de consul, una mai curând vocațională, mi se oferă privilegiul de a da sens pasiunii mele pentru cultura, civilizația și limba franceză, în extraordinare exerciții de comunicare și negociere.

- Pentru cei care nu știu, ce presupun aceste exerciții?

- Misiunea unui consul onorific ar putea fi structurată în trei componente, trei direcții de acțiune. Prima este cea de reprezentare și protecție a intereselor cetățenilor francezi, în cazul meu, din Iași și din regiune. Eu sunt primul interlocutor și intervenient la care aceștia fac apel în orice situație s-ar putea regăsi în raporturile lor cu autoritățile locale sau naționale sau cu cetățenii români. A doua atribuție este cea de animator al ecosistemului de afaceri francofon local, de promotor al dezvoltării relațiilor de afaceri dintre români și francezi, de creator de punți între actori economici din cele două țări. În sfârșit, a treia componentă este cea de reprezentare a statului francez la diverse evenimente, ceremonii și festivități, organizate de instituții și entități locale. Altfel spus, activitatea de consul onorific este un mix de diplomație economică, politică, culturală și consulară de proximitate, adică centrată și adaptată pe o arie de competență regională.

 - Un ieșean francofon. Cum s-a produs această metamorfoză?

  - Dacă ar fi să ținem cont de generația din care fac parte, ar trebui să vă răspund că nu e nicio metamorfoză, că un ieșean e implicit francofon. Ne aflăm în cel mai francofon oraș al României, o spun statisticile studierii limbii franceze, un loc în care francofonia nu are doar puternice rădăcini adânc înfipte în istorie, ci și un prezent consistent și efervescent. Spun asta pentru că, de câțiva ani, impresionantei comunități de ieșeni francofili și francofoni, i s-a alăturat o importantă comunitate de cetățeni francezi, compusă în mod covârșitor din tineri veniți să studieze aici medicina umană și veterinară. Iar eu, din poziția de consul onorific, o activitate benevolă și neremunerată, am astăzi șansa de a da cumva înapoi Franței și francezilor o mică parte din ceea ce ei mi-au oferit deja – împlinirea mea profesională și personală.

  

  - Privind de pe margine, se vede că aveți multe pasiuni, una dintre ele fiind vinul. Care este povestea dvs. cu vinul? Când ați ridicat primul pahar și pentru cine?

- Relația mea cu vinul este una veche, pasională și pasionantă. Primul pahar l-am băut cu colegii de grupă, student fiind, la ieșirea de la cursuri, când luam la rând puținele, la acea vreme, restaurante din Copou și până în centru. Preferam încă de atunci, și vorbesc de sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, vinul în locul berii, iar etichetele de „Fata în iarbă” de la Jidvei sau „Frâncușa” de la Cotnari fiind figurile emblematice inconturnabile ale căutărilor mele exclusiv hedoniste. Mai târziu, beneficiind și de compania frecventă a unui prieteni și asociați francezi, am ajuns să beau doar vin, iar și mai târziu am început să iau în serios ceea ce beau și să îmi doresc să înțeleg mai mult din ce am în pahar. Așa că m-am apucat să citesc, să studiez, să vizitez podgorii și crame și, desigur, să experimentez, explorând senzorial cât mai multe povești spuse de etichete din toată lumea. Am descoperit astfel o lume absolut fascinantă, cea a vinului, știință și artă în egală măsură. Am aflat că, mai mult ca oriunde, ȋntr-o sticlă de vin putem descoperi uimitoare învățături de geografie, istorie, biologie, climatologie, chimie, fizică, cunoștințe din toate aceste științe fiind indispensabile în devenirea strugurilor de la vie până la pahar.

- Cum credeți că vinul îmbină cultura și istoria unei țări?

- Pentru cei pasionați de ceea ce eu numesc cultura și civilizația vinului, e lesne de observat și înțeles că nu există cultură în afara vinului, după cum nu există vin în afara culturii. Oameni relevanți ai culturii universale au formulat acest adevăr în fel și chip, cum că vinul e poveste îmbuteliată sau că e muzică îmbuteliată. Filozofii ne-au atras atenția încă din antichitate că adevărul e doar în vin. Iar alții, mai recent, au completat hȃtru că probabil de aceea unii golesc sticla până la fund, în căutarea adevărului absolut. Cât despre întâlnirile vinului cu istoria, ce să vă spun? Eu nu cred că există momente importante din istoria umanității care să nu fie legate de un pahar cu vin. Începând dacă vreți cu Isus, care, așa cum știți, nu s-a gândit să transforme apa în bere sau în țuică.

- Există un anumit vin sau regiune vinicolă care vă este dragă în mod deosebit? Ce vă atrage acolo? Vă doriți să ajungeți într-o anumită regiune?

  - Francezii au o exprimare foarte nuanțată atunci când vor să facă distincția între băutorii de vin, cei care urmăresc doar satisfacții senzoriale și cunoscătorii de vin, cei care caută în vin mult mai mult decât atât, numindu-i pe aceștia din urmă connaisseurs sau passionnés avertis. Ei bine, eu vă asigur că la întrebarea dumneavoastră e greu să obții un răspuns simplu și ferm de la un adevărat pasionat. Eu nu pot să spun că mi-a plăcut mai mult în Bordeaux decât în Bourgogne, în Toscana mai mult ca în Sicilia, în Dealul Mare mai mult decât în Dobrogea. Toate sunt locuri fascinante, cu podgorii fabuloase, cu vinuri absolut sublime, în care cei ce le plăsmuiesc se străduiesc să stoarcă picături din sufletul și pasiunea lor pentru a ți le turna apoi în pahar. Și da, sunt multe locuri în care nu am fost și îmi doresc să ajung, mai ales din ceea ce numim Lumea Nouă a vinului – Chile, Argentina, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă.

  

 - Care este legătura dintre vin și diplomație, după părerea dvs.?

- Un diplomat are în mod implicit misiunea de a promova valorile esențiale ale culturii națiunii pe care o reprezintă. Iar pentru francezi, de pildă, vinul este o dimensiune neprețuită a patrimoniului lor cultural. De aceea, când spunem Franța, ne gândim instantaneu la vin, alături poate de parfum, modă sau gastronomie. Deci vinul nu va rata nicio ocazie de a fi prezent în orice discurs diplomatic, după cum el nu va lipsi absolut niciodată de pe masa unei întâlniri diplomatice, fie ea dineu, festivitate sau chiar negociere.

- Poveștile din spatele vinului ne ajută să îl înțelegem mai bine, să avem preferințe. Ce face ca un vin să devină memorabil pentru un cunoscător?

- Așa cum v-am sugerat deja, nu pot spune că am un vin preferat, sunt deschis la orice experiență senzorială și așa vă va răspunde orice pasionat adevărat. În cercul meu de prieteni nu se bea niciodată aceeași etichetă de două ori, întâlnirile noastre desfășurându-se întotdeauna după canoanele clasice ale unei degustări. Știu că va suna a clișeu, dar răspunsul potrivit la această întrebare este că prefer vinurile bune și foarte bune, dar mai ales pe cele memorabile, vorba unui prieten pasionat. Adică cele care îmi plac mie. Aici stă toată fascinația poveștii vinului, în faptul că înțelegerea lui e pur subiectivă, personală, că ceea ce îmi place mie nu e obligatoriu să vă placă și Dumneavoastră. Nările și papilele noastre nu sunt la fel, memoria noastră vizuală, olfactivă și gustativă e diferită, sertărașele lor conțin senzații, emoții și momente evocatoare complet diferite. Sigur că avem competiții de vinuri, naționale și internaționale, la care se premiază vinuri și se fac clasamente, dar medaliile pe care le regăsim frecvent pe etichete ar trebui să fie doar discrete indicii că vinul s-ar putea să ne placă, nicidecum o garanție a satisfacției căutate. Din perspectiva asta, dacă totuși vreți să smulgeți de la mine un nume, mi-ar fi simplu să vă spun că Bon Viveur-ul roșu 2014 al lui Gabi Lăcureanu, singurul vin românesc care a luat medalie de aur la Decanter, cel mai relevant concurs internațional de vinuri, este pentru mine un vin memorabil, dar vă asigur că nu e singurul.

- Vinul este mereu legat de poezie, ca și dvs de altfel. Sunteți și autor de versuri. Cum a început această relație? Există un poem sau un poet care v-a inspirat în cariera dvs. sau în viața personală?

  - Da, cu-adevărat, vinul are o legătură specială, aproape mistică, cu poezia, cu metafora în general. Poetul și romancierul Robert Louis Stevenson a fost cel care a spus că vinul e poezie îmbuteliată. Eu nu știu să existe în literatura universală vreun poet care să nu fi fost prieten cu licoarea zeilor. Iar foarte mulți poeți i-au dedicat pagini întregi, de la Omar Khayyam la Charles Baudelaire, de la Alexandru Macedonski și Ion Pillat la Păstorel Teodoreanu, cu ale lui catrene și epigrame despre vin și împătimiții acestuia. Cât despre mine – sigur că sunt un pic francez, dar sunt înainte de toate român, și ca un bun român, evident că m-am născut un pic poet. Glumesc, desigur, dar da, mi se întâmplă să mai scriu câte un vers, cum altfel, la un pahar de vin. Dacă am un poet preferat? Ei bine, Nichita Stănescu este pentru mine, de departe, geniul absolut al metaforei, și știm cu toții că vinul nu a fost deloc străin genialității poetului. Apoi, mă simt apropiat de poezia romanticului incurabil și veșnic îndrăgostitului Ion Minulescu, pe care l-am și evocat cumva ȋntr-una dintre poeziile mele, scrisă la vreme de toamnă undeva ȋntr-o cramă, desigur.

 

 

  -  Sunteți de acord că poezia poate influența relațiile internaționale și înțelegerea dintre lumi?

- O, aceasta este o întrebare frumoasă, dar grea, al cărei răspuns necesită probabil ceva studiu și cercetare. Eu nu știu dacă și în ce măsură poezia poate influența relațiile internaționale, în accepțiunea comună a termenului. Dar dacă extindem termenul la nivelul relațiilor directe, personale între oameni de naționalități diferite, răspunsul este la îndemână. Da, poezia are darul de a fi un limbaj comun, metafora este universală, în poezie nu există granițe, conveniențe, vămi sau inadecvări culturale. Poezia nu are identitate națională, nu are cetățenie. Și, Doamne, ce minunat ar fi ca politicienii și diplomații din toată lumea să poată folosi ȋntr-o zi exclusiv metafora ca instrument de comunicare și negociere pentru rezolvarea tuturor încurcăturilor omenirii.

- Poate părea ușor antagonic, însă poezia și vinul nu prea merg cu drumețiile montane, pe care dvs le apreciați și le practicați. De unde vine dorința de a cuceri înălțimile? Ce vă aduce momentul în care ajungeți în vârf?

  - Uf, noroc că mă întrebați și despre altceva decât despre vin și poezie, că din ce v-am spus până acum s-ar putea înțelege că sunt tipul care doar dă cu șprițul și visează în versuri. Da, iubesc muntele, de fapt mișcarea în general. Nu pot să spun că sunt un sportiv, dar încerc cum pot să păcălesc timpul, știți dumneavoastră, ceasornicul cu care ni se măsoară destrămarea, cum genial zicea Blaga fix acum 100 de ani. Sunt o persoană activă, merg de cel puțin trei ori pe săptămână la sală, urc pe munte, ies cu bicicleta, fac caiac și ador să schiez. Cu muntele sunt prieten din adolescență, atunci când am descoperit măreția copleșitoare a muntelui sacru al moldovenilor, Ceahlăul. De atunci l-am urcat de zeci de ori și nu mă voi sătura niciodată să o fac. Evident că am cutreierat cât am putut de mult și ceilalți munți, cea mai recentă escapadă fiind traseul de creastă al Pietrei Craiului, pe care l-am refăcut acum în septembrie și care este de o frumusețe absolut unică, poate doar pe măsura dificultății sale. Emoția cuceririi unui nou vârf și priveliștile așternute în față de acolo de sus, nu se compară cu nimic. Ba da, poate doar cu emoția degustării unui vin cu adevărat memorabil. Și da, e ușor antagonic, alcoolul în general nu e chiar un aliat al efortului fizic, de aceea eu încerc, și adesea reușesc, să beau vin doar la sfârșit de săptămână. 

  

-  Este ca și cum v-ați cuceri pe dvs clipă de clipă?

 - Cred că pasiunea pentru munte vine din aspirația pentru atingerea înălțimilor, atât în sensul propriu al exprimării, cât și în cel figurat. Pe de o parte, e dorința greu stăvilit de ajunge undeva sus, mereu mai sus, acolo unde poate nu mulți au ajuns, spre a respira aerul tare al privilegiului de avea parcă toată splendoarea naturii doar pentru tine. Pe de alta, e necontenita tentație de a răspunde la provocări lansate sinelui, fizice și mentale, teste pe care îți propui cu tot dinadinsul să ți le dai, din când în când, deși nu te obligă nimeni, spre a sonda în ce măsură mai poți să îți atingi obiectivele, să îți împlinești visele. Da, cam cum facem în viața de zi cu zi.

  - De la piatră, la apă. Nu doar drumeții montane, ci și caiac. Care a fost cea mai memorabilă aventură cu caiacul pe care ați avut-o? Există vreun curs pe care v-ați dori să îl explorați?

  - Caiacul e o pasiune mai nouă, molipsită de la un prieten acum vreo zece ani. Virusul s-a prins instantaneu și de atunci ies la caiac cât de des pot, deși aici la Iași nu prea avem multe opțiuni pentru această activitate. Ba da, am ieșit de câteva ori pe Prut, e foarte frumos, e ca în Deltă, dar e un pic mai complicat pentru că sunt de îndeplinit formalități legate de frontieră. Sublimul paradox al acestui sport e că, deși e unul individual – ești tu și caiacul, doar cu limitele tale fizice, tehnice și mentale – ieșirile sunt de fiecare dată în grup, excelente ocazii de socializare și distracție. În ultimii ani s-a format o întreagă comunitate de caiaceală, formată din camarazi din toată țara, cu care mă întâlnesc periodic la competiții, cum sunt Bicaz Kayak Fest pe Lacul Bicaz, în fiecare an de Rusalii sau Delta Caiac Race de la Sfȃntu Gheorghe, la care mergem la mijloc de octombrie. Dar cea mai frumoasă experiență pe caiac am trăit-o primăvara trecută în Bosnia-Herțegovina, la o regată internațională desfășurată pe Drina, la care preț de câteva zile am padelat pe ape ca smaraldul printre pereți stâncoși de o copleșitoare și sălbatică frumusețe.

 

 

 

  - Cum se împletesc aceste pasiuni – vinul, poezia, muntele și caiacul – în viața dvs?
- Foarte bine. Sunt felii de viață pe care mi le ofer și pe care încerc însă să le pun cu
atenție în acord cu cele mai importante celelalte două felii – familia și afacerea. Și, în
general, îmi reușește. Pentru că, nu-i așa, vorba unui american celebru, nu avem decât o
viață, dar dacă o trăim cum trebuie, una ar trebui să fie de ajuns.

 - Revenind la vin, puteți să recomandați două care, în opinia dvs., este esența celor două țări pe care o reprezentați?

  - O, da, frumoasă întrebare de final ! În virtutea celor spuse deja, nu aș face o recomandare pentru un vin anume. Dar prin întrebarea asta îmi oferiți prilejul să spun care cred eu că ar trebui să fie, și ȋntr-o oarecare măsură au început să fie, vinurile emblematice pentru noi românii, port-drapelul cu care să defilăm cu mândrie la orice degustare internațională. De fapt e vorba despre două soiuri autohtone de struguri, din care se pot face vinuri excepționale – Fetească albă și Fetească neagră. Eu vă pot spune că am avut șansa să savurez vinuri absolut memorabile din aceste două soiuri și care se pot bate oricând cu succes cu mari vinuri din soiurile internaționale consacrate – chardonnay sau sauvignon blanc, dacă vorbim de albe, cabernet sauvignon sau merlot, dacă ne referim la roșii. Cât despre vinurile țării pe care o reprezint, Franța, ce pot să spun decât că de foarte puține ori am fost dezamăgit de o etichetă de acolo, indiferent de apelațiune. Totuși, dacă chiar îmi cereți un clasament, am să vă mărturisesc că sunt un mare iubitor de Saint-Emilion.

 

 A consemnat Maura ANGHEL