Prof. Joaquín Turmo Garuz: „Ar fi necesar un guvern mondial”

Joaquín Turmo Garuz este profesor la Catedra de Teorie Economică a Universităţii din Barcelona, Spania. În îndelungata sa carieră universitară a realizat ample investigaţii în câmpul creativităţii şi inovaţiei, cu precădere în regiunile metropolitane şi economia de aglomeraţie. Principalele domenii de predare sunt macroeconomia şi economia internaţională.

- Domnule profesor, celebrul economist britanic John M.Keynes susţinea că numai o persoană dintr-un milion este capabilă de a înţelege fenomenul inflaţie. De ce este atât de înfricoşătoare inflaţia?
- După cum spune Thomas Piketty, inflaţia este un fenomen care a apărut în secolul al XX-lea şi, prin urmare, afirmaţia lui Keynes este de înţeles. Astăzi, există mult mai multe persoane care înţeleg fenomenul... Fără îndoială, inflaţia continuă să fie un fenomen preocupant din varii motive: deteriorează puterea de cumpărare, generează incertitudini în realizarea planurilor de investiţii şi consum şi, în plus, dăunează deponenţilor şi creditorilor, ale căror active tind să piardă valoare. Însă, inflaţia sperie cu atât mai mult atunci când nu poate fi prevăzută, când magnitudinea ei impresionează. Hiperinflaţia este unul dintre cele mai dificile fenomene implicate în economie. Cu toate acestea, trebuie spus că inflaţia ar trebui să fie interpretată ca febra umană. Este un simptom al existenţei altor dezechilibre în economie, cum ar fi lipsa concurenţei pe pieţe, a unor relaţii productive rigide sau a unor politici excesiv expansioniste, nu în conformitate cu ritmul de creştere a producţiei.
- În 2007 a început criza subprime. A urmat, în 2008, căderea Lehman Brothers. Apoi, guvernele au injectat bani în economie până prin 2010, însă, acum, Banca Central Europeană cumpără datorii din diferite state. Ce se poate regla cu asemenea metode?
- Sunt episoade distincte, foarte diferite, care nici nu s-au finalizat simultan, cu o coordonare în diferite ţări. Criza financiară a avut un impact internaţional, iar răspunsul ar fi trebuit coordonat într-un ambit internaţional. Dar nu s-a întâmplat deloc aşa… În unele state europene s-au iniţiat planuri de expansiune a cheltuielilor guvernamentale de caracter keynesian, de exemplu în Spania. De asemenea, în Statele Unite, Obama a pus la punct un plan de creştere a cheltuielilor în infrastructură. Asta s-ar fi impus, de acord cu ortodoxia… Vreau să spun de acord cu ceea ce Keynes i-a recomandat lui Rosevelt cu 80 de ani înainte.
- Ar fi funcţionat aşa ceva?
- Bine, acum, cu economii atât de deschise la comerţul şi finanţele exterioare, aceste politici pot avea succes doar dacă sunt implementate de toate statele. Dar, statele central-europene, conduse de Germania, s-au înclinat, în 2010, către politici de ajustare fiscală: reducerea cheltuielilor pentru a evita creşterea deficitului public şi a datoriei publice. Mişcarea aceasta radicală a dus, în 2011, la recuperarea iniţiativei liberalilor care, în plus, se pare că şi-au bazat argumentele pe o eroare de calcul la efectul multiplicator al cheltuielilor publice şi la încărcătura reprezentată de datorii ca limită de creştere. Prin asta s-a cedat prioritate intereselor creditorilor în faţa binelui social.
- Cât de necesară era intervenţia BCE?
- Injecţia de capital a BCE este necesară şi ar fi trebuit făcută cu mult mai devreme, pentru a diminua din greutatea reprezentată de dobânzile la datoriile unor guverne.În efect, când se produce o criză financiară de magnitudinea celei de astăzi – comparabilă cu cea din anii 1930, prima problemă o reprezintă lipsa creditului, iar ultima, inflaţia. Prin urmare, autoritatea monetară (BCE) trebuie să inunde cu bani sistemul economic, aşa cun a făcut Rezerva Federală Americană în SUA, condusă de Bernanke un economist care a studiat conştiincios fenomenul crizei din 1930. În practică, BCE cumpară obligaţiuni de stat pe piaţa secundară, deci, nu direct de la guverne. Rezultatul este că preţul acestor obligaţiuni a crescut, iar rata dobânzii a scăzut. Lucrul acesta are două efecte: reduce motivaţia băncii de a investi în titluri de stat, astfel încât aceasta ar trebui să acorde împrumuturi mediului de afaceri, şi se reduce dobânda pe care o au de plătit guvernele pentru respectivele datorii. În consecinţă, ar trebui să crească creditul în sectorul privat.
- O unică monedă, 18 datorii publice şi 18 tipuri de dobândă. Are viitor un asemenea proiect?
- Este un proiect asimetric, nu unul între părţi egale, existând state cu puteri mai mari şi nu doar din reprezentarea parlamentară. Neavând un unic guvern al celor 18 state, se impune ca lider cel mai puternic: Germania. Problemele economice se agravează pentru că nu există o trezorerie comună, o entitate care să răspundă de finanţarea tuturor statelor, cum se întâmplă, de exemplu, în Statele Unite. Să fi fost aşa, ar fi existat acum o singură datorie publică. Bine… nivelul de disciplină al guvernelor ar fi trebuit să fie cu mult mai ridicat. Atâta vreme cât lucrurile nu vor sta aşa vor exista problema de stabilitate, iar agenţii care operează pe pieţele financiare vor putea scoate beneficii din specularea capacităţii financiare a diferitelor state.
- O Bancă Central Europeană intangibilă, cu puterea enormă ce i-o transferă multinaţionalele, prin diferite tratate (TPP şi TTIP), ne va da cât de curând o „lovitură de stat globală”? Vom asista la începutul unei „ere feudale globale”, cum le place analiştilor să pronosticheze?
- TPP şi TTIP, sub pretextul comerţului liber în Pacific şi Atlantic, pretind liberalizarea şi unificarea diferitelor norme, începând cu comerţul, dar şi a normelor care afectează activitatea productivă şi relaţiile de muncă. În aceste cazuri există o clară confruntare de interese între firme şi muncitori. În cazul pieţei muncii, asta reprezintă o mai mică protecţie pentru muncitori, pentru a se ralia cu ţările cu costuri sociale şi c munca scăzute, ceea ce presupune globalizarea. Rolul BCE în toate acestea este irelevant, deoarece cea care negociază este Comisia Europeană, care, fiind vorba, o face de o manieră opacă. Până acum nu se cunoaşte nimic despre stadiul negocierilor TTIP (Tratat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii, între SUA şi Europa, care ar urma să ofere corporaţiilor puteri uriaşe - n.n.); s-au văzut doar reprezentanţii grupurilor parlamentare intrând în sală fără telefoane mobile sau alte mijloace tehnice pentru a fotografia… Va trebui să aşteptăm ca textul tratatului să fie făcut public.
- Mai sunt necesare, astăzi, statele create, în urmă cu şapte secole, pentru a smulge puterea bisericii? Ce sens mai are statul în actualele circumstanţe?
- Există puţine lucruri mai dificile decât a face să dispară instituţii. Pot să-şi schimbe rolul, dar nu este uşor să dispară. Prin urmare, nu prevăd dispariţia statelor într-un termen scurt. Acest lucru nu are argument logic: dacă se a creat o entitate supranaţională, cum este Uniunea Europeană, de ce persistă statele naţionale? Haideţi să vedem lucrurile din perspectiva istorică. La început au fost oraşele, create în jurul unui nucleu bisericesc sau comercial, iar apoi regatele, care s-au modificat până au ajuns în actuala configuraţie de state-naţiune, sau plurinaţionale, în unele cazuri. Fără îndoială, apariţia unui element supraurban, cum a fost regatul, nu a lăsat oraşul fără spaţiu politic. De ce? Ce sens are să se întâmple ceva similar cu statele? Explicaţia este că există diferite nivele de guvernare, fiecare mai eficace în tratarea diferitelor aspecte; mai bine spus ,diferite probleme necesită diferite niveluri de guvernare: local, regional, naţional, supranaţionale. În plus, statele s-au format în jurul intereselor economice, sociale culturale, politice şi, oricât de rău ne-ar fi, astăzi nu sunt uşor de demontat. Pe de altă parte, în multe aspecte cu siguranţă că statele au sens; de exemplu, sunt state care apără cu gelozie sistemul lor de protecţie social. Problema este că apar teme sau probleme supranaţionale care nu sunt tratate de formă eficientă: mediu ambient, gestionarea resurselor naturale evaziunea fiscală,
traficul ilegal războaiele, migraţia etc. Pentru a aborda acestea, dar şi alte probleme, de formă eficientă, ar fi necesar un guvern mondial, deşi asta sună iluzoriu. S-ar completa, astfel, schema guvernamentală de la local la supranaţional sau global şi, astfel, s-ar putea ca fiecare problemă să fie abordată în cel mai eficient mod. Natural, este o utopie, căci trebuie învinse multe interese contrare, naţionale şi internaţionale.
- S-au înmulţit numărul celor care vorbesc despre revenirea la fostele monede naţionale, substituite de moneda euro. Cum vi se pare un astfel de demers?
- Dificil, pentru a nu spune imposibil. În economie, se întâmplă că, deseori, contrariul unui fenomen rău un este este ceva bun. Să luăm ca exemplu inflaţia. Majorările de preţ un sunt bune; fără îndoială, nici căderea preţurilor un este bună, deoarece are efecte prejudiciale. Ceva similar se întâmplă în cazul nostru. Dacă unele ţări au suferit în timpul acestei crize consecinţele negative de a fi în Uniunii Economice Monetare sub conducerea Germaniei, acest lucru nu înseamnă că soluţia ar fi aceea de a părăsi situaţia. Revenirea la monedele naţionale ar însemna introducerea unei importante instabilităţi financiare, fiscale şi monetare în ţara care ar adopta măsura. Să ne gândim că revenirea la vechea monedă s-ar produce ca o consecinţă a dezechilibrelor şi a dificultăţilor economice sau ca lipsă de competitivitate şi deficit public şi extern. Prin urmare, implică necesitatea unei deprecieri semnificative a monedei introduse, în timp ce datoria externă ar continua exprimată în euro. Acest lucru ar însemna o creştere semnificativă în valoarea datoriei în moneda naţională, ar creşte povara asupra statului.
- Cum ar putea face faţă statul unei asemenea situaţii?
- Statul ar trebui să efectueze o ajustare fiscală pentru a face faţă acestei creşteri a datoriei: creşterea impozitelor şi reducerea cheltuielilor publice. Incertitudinea în faţa noii situaţii ar putea provoca o importantă ieşire de capital, creşterea ratei dobânzilor şi reducerea în consecinţă a creditelor şi investiţiilor, reducere producţiei şi a locurilor de muncă. Acest lucru ar putea duce la apariţia unui cerc vicios de reducere în continuare a investiţiilor şi aşa mai departe ... S-ar instala, de asemenea, şi o instabilitate pentru ţările rămase în euro. Pe scurt, cel mai bine este de a face lucrurile bine chiar înainte de a intra, pentru că ieşirea este complexă.
- Încetul cu încetul, clasa medie dispare, iar în spate nu se mişcă nimic. Cu fiecare zi care trece sunt necesare mai puţine persoane pentru a produce acelaşi lucru. Ce credeţi ca se va întâmpla?
- Este cert: clasa medie s-a redus, în principal în ţările avansate, ca o consecinţă a crizei. Fără îndoială în alte regiuni ale lumii a crescut nivelul de viaţă al unor colective care formează noua clasă medie, cu precădere în Asia. În consecinţă, nu putem şti exact care este rezultatul. În ceea ce priveşte ţările avansate, între ele UE, acolo se produce o creştere a inegalităţii. După cum spune Piketty, creşterea acestei inegalităţi nu este doar din cauza crizei; criza a accelerat fenomenul. Această tendinţă pare să fie globală, creşterea inegalităţii ivindu-se în multe alte ţări din lume. Consumul, de asemenea, s-a globalizat, aşa că au fost deschise noi pieţe pentru produsele fabricate oriunde: ţări avansate sau ţări în curs de dezvoltare. Referitor la persoanele care sunt necesare pentru a produce, este adevărat că o creştere a productivităţii în industria manufacturieră a permis reducerea participării lor în posturile de lucru şi în PIB, dar s-au dezvoltat multe alte activităţi şi produse. Transformarea activităţii economice este constantă, deşi nu este uşor de a-i prezice cursul.
- Putem vorbi despre un real progres social sau acesta este doar un concept politic?
- Avem nevoie să ştim ce înţelegem prin progres social, pentru că în funcţie de poziţia noastră ideologică răspunsul pot fi foarte diferit.
- Progres social ca bunăstare personală…
- Dacă este vorba de îmbunătăţirea bunăstării la „toţi oamenii”, reducerea inegalităţii, conservarea mediului etc., nu este clar că s-a îmbunătăţit în ultimul timp, ci mai degrabă a existat o deteriorare clară, cel puţin dacă raportăm acest aspect la problema de inegalitate, discutată mai sus. Mai mult, viitorul pare să aducă o agravare a deteriorării, deoarece iniţiativele de îmbunătăţire a zonelor sociale şi de mediu par a avansa, dacă o fac, foarte lent. Este şi cazul punerii în aplicare a Protocolului de la Kyoto, de exemplu.
- Economia binelui comun poate fi modelul viitorul apropiat?
- În parte, este posibil să fie aşa. Noile tehnologii au adus schimbări semnificative în activitatea economică şi, în special, asupra consumului. Fluxul de idei este mai mare şi mai rapid, precum şi proprietatea lor, a ideilor. Un aspect important care trebuie rezolvat este compensarea celor care produc idei şi produse: muzică, imagini, literatură etc. Până acum, drepturile de proprietate au fost protejate de nevoia de distribuţie prin materialul purtător, însă acum nu este atât de uşor. Este necesar să se procedeze cu prudenţă la modul în care sunt reglementate aceste aspecte, să nu se ajungă a se legifera compatibilitatea produselor sau ideilor colective, aşa cum s-a întâmplat cu genomul unor specii de plante de companiile farmaceutice.
- Inutili, leneşi, rău-intenţionaţi... Dacă se schimbă imaginea liderilor politici, se schimbă şi perspectivele economice din Europa?
- Nu am fost suficient de fermi în lupta împotriva corupţiei şi a abuzurilor politice în multe state europene. Nu cred că problemele apar doar din calitatea oamenilor politici, dar este foarte important să se stabilească legi şi mecanisme eficiente şi transparente pentru a preveni un astfel de comportament. Este adevărat că, privind retrospectiv, conducerea Uniunii Europene se poate considera, astăzi, de un nivel mult mai scăzut decât cel cu care se mândreau, de exemplu, Jacques Delors, Mitterrand şi Kohl. Însă, totul este asociat la renaţionalizarea ţărilor membre, iar consecinţa este că fiecare priveşte propriul interes.
- Toate ţările par a fi angrenate într-o competiţie contra-cronometru pentru a realiza creştere economică. Care este cifra de creştere compatibilă cu progresul?
- Experienţa ne arată că ţările care pornesc de la un nivel mai scăzut de dezvoltare economică pot creşte într-un ritm mai rapid, cum ar fi China. Cu toate acestea, din cauza volumului mare de investiţii în infrastructură, pot, de asemenea, intra pe căi de dezvoltare mai dăunătoare pentru mediul înconjurător.
- Rusia are trupele pregătite de război. Cu un asemenea tablou, ne pot surprinde ruşii în terenul economic?
- Situaţia din estul Ucrainei şi tensiunea cu Rusia sunt dificil de rezolvat deoarece, în concepţia mea răspund la interese complexe. Înţeleg, de asemenea, că, în funcţie de poziţia din care te uiţi, sud-estul Europei, în cazul nostru, sau Europa de Est, arată diferit. În opinia mea, NATO şi UE au jucat prea puternic în timp, apropiindu-se de limitele Rusiei. Ucraina nu este un stat-monolit, ci cu diferenţe mari între vestul pro-occidental şi estul de mare influenţă rusească. Rolul Germaniei este central şi are două aspecte: expansiunea comercială şi economică la est şi aprovizionarea cu gaze si alte produse din Rusia. Prima variantă are nevoie de o Ucraină pro-occidentală, iar cea de-a doua variantă, de o Ucraină stabilă în relaţiile cu Rusia. Arma economică pe care o poate folosi Rusia este furnizarea de gaz şi petrol, dar sancţiunile şi scăderea preţurilor la petrol i-au limitat manevrabilitatea.
- Dar, economic vorbind, mai poate surprinde Rusia?
- Nu este uşor ca Rusia să surprindă economic. Poate doar negativ, să se agraveze problemele lor de conducere, probabil, într-o criză financiară. Între timp, este de aşteptat ca Rusia să continue strategia sa militară cu obiectivul de a deteriora situaţia din Ucraina. Putin ştie că acest lucru creşte, de asemenea, costul Ucrainei la UE şi SUA.
- Există argumente pentru a crede în scenariile potrivit cărora determinate elite (de exemplu Bilderberg) caută planuri, la nivel global, pentru a instaura o nouă ordine economică mondială?
- Dintotdeauna a fost aşa… Elitele, în Bilderberg, în Davos etc, încearcă să deseneze viitorul în conformitate cu viziunea pe care o au despre lume. Bilderberg este cea mai conservatoare… Problema este dacă vor fi lăsate să realizeze aceste proiecte. În acest aspect, esenţial este menţinerea calităţii democratice, astfel încât să existe capacitate de răspuns în faţa acestor încercări. Deocamdată, în unele ţări din sudul Europei reacţia a fost posibilă şi mă refer la cazurile reprezentate de Syriza în Grecia şi Putem în Spania.
- În două cuvinte… capitalismul este pe sfârşite?
- Un cuvânt mi-e de ajuns: Nu! Schimbarea tehnică şi globalizarea au permis valorizarea capitalului şi, în consecinţă, îmbunătăţirea ratei profitului, mulţumită, în special, expansiunii către economii bogate în muncă. Se produce, prin urmare, o realocare a producţiei şi a bogăţiei în lume, Asia asumându-şi protagonismul în detrimentul Europei.
Dan M. Brezuleanu