O cheamă România şi moare încet

Dana Chiru

O cheamă Maria. Sau Elena. Sau Alina. Sau îl cheamă Mihai, sau George, sau Dan. Sau cum vrei tu. E muncitor, e harnic, vrea să lucreze, a învăţat, n-a dat şpagă la examene, n-a furat, n-a minţit, şi-a plătit corect taxele, a lăsat bacşiş chelnerilor chiar dacă nu-l serveau prompt, vara lucrează acasă cu părinţii, a avut permis la BCU, şi-a dat licenţa, a mai dat una, şi-a luat bilet de avion şi luni pleacă. Fiecare dintre noi are un astfel de prieten sau o astfel de cunoştinţă. Am şi eu. Mi-e dragă pentru că-i ca mine şi pentru că-i altfel decât restul lumii care crede şi ştie că un plic bine plasat sau un favor de orice fel ar fi poate însemna ridicare şi bunăstare profesională.

A mea a terminat două facultăţi. A lucrat în timpul celei dintâi, pentru că nu-i stă în fire să paraziteze şi pentru că, nu-i aşa, orice angajator care se respectă cere o minimă experienţă atunci când te prezinţi la interviu. A doua facultate a făcut-o din pasiune şi cu pasiune. Azi şi-a luat bilet către Vest, către un Vest mai îndepărtat decât ar fi vrut ai ei, ai mei şi ea însăşi.

A mea s-a alăturat unui prea-lung şir de „ai mei”, „ai lor” şi „ai noştri” care pleacă departe pentru că aici nu găsesc ceea ce caută. Şi nu caută mult. Caută, de fapt, ceea ce şi oferă: respect, credibilitate, constanţă şi un „mâine” mai bun. Nu bun, ci doar mai bun decât ziua de azi. Şi n-a plecat să fie înscăunată direct manager, n-a plecat ca să aibă direct un salariu de mii de euro. A plecat pentru a avea şansa pe care o caută toţi, cea de a fi văzută şi apreciată pentru ceea ce ştie şi poate să realizeze.

Pleacă şi, din păcate, ca majoritatea celor care aleg acest drum, nu ştie dacă vrea să se întoarcă. Pleacă pentru că s-a săturat şi pleacă pentru că, asemeni multora, speră că-şi poate croi o cale proprie, chiar şi fără susţinere din spate. Dar, ceea ce-i mai grav, pleacă pentru că oraşul care-i e drag şi ţara pe care vrea în continuare s-o numească „acasă” n-o vor. N-o vor şi-o resping cu ferocitatea cu care organismul luptă împotriva unui virus. N-o vor aşa cum n-au vrut până acum mii de tineri care-au plecat să facă performanţă în altă parte. N-o vor pentru că nu satisface nevoia de şpagă, de rău, de duplicitate, nevoia de „aşa nu” promovată prin fiecare por social, pentru că îndrăzneşte să vrea să fie altfel. Cinstită. Cu ea şi cu cei din jur.

O cheamă Anda. Şi pleacă luni spre un Vest mai îndepărtat decât ar vrea pentru că propria ţară n-o doreşte. O cheamă Anda şi nu ştie dacă se va mai întoarce, dar ştie că nu vrea să dea mită niciodată pentru un lucru pe care, într-o lume sănătoasă, l-ar obţine prin forţe proprii. O cheamă Anda şi va face performanţă, dar, din păcate, nu în ţara în care s-a format. O cheamă România şi moare încet.