Poliţist nu trebuie să însemne homo erectus

Dorian Obreja

Printre categoriile de bază în lumea bancurilor româneşti se numără cea referitoare la organele de ordine, indiferent că numele acestora era de miliţieni sau este de poliţişti. Ca şi în alte cazuri, umorul & ironia reprezintă forme de răzbunare – este drept, nu foarte curajoasă – faţă de forţe cu care nu e bine să te pui.
Iată şi o mostră. Un medic iese din sala de operaţie şi se întâlneşte cu un coleg, care îl întreabă de ce e aşa transpirat. Am avut o operaţie grea. Pacientul, un miliţian/poliţist, nu prezenta activitate cerebrală, a trebuit să-i tai calota craniană, dar n-am găsit nimic înăuntru, decât un fir de aţă. Patru ore m-am gândit dacă să-l tai sau nu. Şi? În final, am tăiat. Şi? I-au căzut urechile!
Întâmplător – dar asta nu e chiar sigur – cele mai multe dintre bancurile despre „organe” făceau şi continuă să facă trimiteri la capacitatea intelectuală a celor cu pricina.
În ceea ce priveşte miliţienii, în cele mai multe cazuri, pe bună dreptate. Eu însumi, înainte de 90, am fost oprit şi legitimat de un tablagiu, care a constatat că faţa mea, dotată cu barbă, nu semăna cu cea din buletin. Drept care mi-a rupt foaia cu poza din actul de identitate. Şi asta, bănuiesc, doar pentru că nu avea în dotare brici, curea şi săpun, pentru a mă rade...
Pentru a fi cinstiţi, trebuie să consemnăm că transformarea miliţienilor în poliţişti nu a însemnat doar o schimbare de nume şi uniformă, ci sporirea numărului de persoane deştepte care lucrează în domeniu. Din păcate, în nu puţine situaţii, chiar prea deştepte. Adică debordând de şmecherie şi suficienţă, închipuindu-şi că principiul conform legea nu trebuie încălcată se referă la toţi ceilalţi, numai la dânşii nu. Cum s-ar spune în limba preferată a poliţiştilor, latina, „quod licet Jovi, non licet bovi”, sau, pe înţelesul tuturor, „ceea ce e permis zeilor, nu e permis boilor”.
Încerc să fac haz de necaz, dar scriu cu tristeţe aceste rânduri. Se vorbeşte tot mai mult, şi pe bună dreptate, de faptul că societatea românească e tot mai atinsă de anomie. Care va să zică, o stare caracterizată prin lipsa autorităţii sau a normelor referitoare la valorile morale. După alte coloane fundamentale ale societăţii, precum dascălii sau clerul, şi cea reprezentată de organele de ordine se clatină. Prăbuşirea ei ar însemna nu doar pierderea unui important punct de sprijin, ci şi antrenarea altora pe un tobogan care duce la haos.
Părerea mea e că fenomenul, aici ca şi în toate celelalte zone, se datorează nefastului exemplu oferit de către clasa politică, dar asta e o discuţie pentru altă dată.
Revenind la poliţişti, eu cred că majoritatea acestora, dacă nu toţi, ar trebui să tindă a nu aparţine speciilor primitive de Homo erectus sau Homo sapiens, ci aceleia contemporane de Homo sapiens sapiens. Primul pas constă în învăţarea faptului că Homo erectus înseamnă „om ridicat”, şi nu persoană cu bărbăţia mereu pregătită pentru siluirea subordonatelor, colegelor şi civilelor, ca şi pentru violarea legilor. E cu totul preferabil ca poliţiştii să rămână subiect de bancuri, decât să devină obiectul anchetelor!