Povestea unor meșteșuguri uitate – Torsul lânii

 

Pe fondul apariţiei ţesăturilor moderne şi a firelor textile uşor de procurat, una dintre cele mai larg răspândite îndeletniciri din ţară, torsul lânii şi a cânepii, a ajuns acum să fie practicată mai mult în spectacolele care evidenţiază tradiţiile populare şi în evenimentele organizate de muzee.
Furcile de tors, care erau adevărate opere de artă, fiindcă bărbaţii gravau pe ele tot felul de motive populare pentru a-şi impresiona alesele, au ajuns doar exponate de muzeu. Muzeul Etnografic din Reghin deţine o colecţie impresionantă de furci de tors, considerată printre cele mai mari colecţii din ţară, având 59 de furci de tors care datează din secolul al XIX-lea.
Pe baza acestei colecţii, precum şi al altor colecţii valoroase deţinute de Muzeul Etnografic, la Reghin se înregistrează o activitate permanentă de revitalizare a unor meşteşuguri uitate sau în pericol de a fi abandonate, prin intermediul unor şezători, care se organizează la fiecare trei luni.
Publicul poate furci de tors simple, rotunde, având tija în formă de suliţă, însă şi furci lungi care se fixau între podeaua casei şi tavan, precum şi cele cu talpă, specifice maghiarilor. Aceste furci, frumos ornamentate, erau făcute de tineri pentru a le oferi iubitelor cadou de logodnă şi faptul că acestea s-au păstrat atât de bine se datorează faptului că acestea, fiind un dar de logodnă, erau păstrate cu grijă şi nu erau intens folosite pentru a nu se uza..
Furcile de la muzeul din Reghin sunt din brad, fag şi paltin, iar lemnul de tei este folosit la confecţionarea tălpilor la furcile specifice maghiarilor.
Studiile făcute la Muzeul din Reghin arată că aceste obiecte au o calitate artistică deosebită şi că fie că sunt furci de tors româneşti sau maghiare, toate sunt bogat ornamentate, de cele mai multe ori motivele decorative fiind dispuse pe mai multe registre care acoperă o suprafaţă mai mare sau mai mică a tijei sau a tălpii.
Potrivit muzeografilor, torsul era o îndeletnicire firească a femeilor din mediul rural, fiind în acelaşi timp atât o artă, cât şi un rezultat al practicării meşteşugurilor casnice şi ritualice.
Muzeografii susţin că meşteşugurile casnice începeau cu prelucrarea materiilor prime pentru confecţionarea hainelor, prelucrarea cânepii, inului şi lânii, finalizate cu torsul, ţesutul şi cusutul.