De ce ne iei minţile, Doamne?

Prima lună a primăverii a adus o serie de întâmplări ce s-ar califica foarte bine la seria „noir”. Sinucideri, crime, atitudini care mai de care mai prosteşti, medici care îşi uită pacienţii, asistente de la Salvare care umblă cu capul plin de băutură, de toate am avut în ultima vreme şi m-am întrebat când şi cum s-au pierdut ei de ei oamenii ăştia? Ce s-a întâmplat de şi-au rătăcit sufletele?
Zilele trecute, un artist cunoscut şi-a semnat ultima piesă în faţa locomotivei care i-a retezat firul vieţii. Era depresiv de mulţi ani, au explicat prietenii lui, dar nu au spus de ce nu l-au ajutat să-şi revină, de ce nu l-au susţinut în momentele dificile. Depresia este o tulburare foarte grea, după cum se vede. Schilodeşte oamenii, dacă nu este tratată la timp, îi împinge către cimitir sau îi îneacă în sticlele cu băutură. Tot mai multe cazuri sunt în evidenţele psihologilor şi cine ştie câte mai sunt neştiute. Toţi dau vina pe criză, dar momentele dificile au mai fost, ca să nu mai vorbim de războaie. Oare cum au depăşit oamenii acele momente crunte?

Citeşte şi O ciornă cu planul tău de viaţă

Un cunoscut profesor universitar a murit cu zile, după cum se spune.A fost lăsat de izbelişte câteva ore bune până când medicii s-au ocupat de el. La fel s-au plâns mulţi oameni, că spitalul ar fi un loc de unde pleacă batjocoriţi şi mai bolnavi dacât au intrat. Medicilor nu le pasă ori nu au cu ce să lucreze şi dacă asta se întâmplă la Iaşi, unul dintre cele mai mari oraşe din ţară, atunci ce pretenţii să mai avem la dispensarele comunale? Unii dau vina pe specialişti, că-s puţini şi obosişi, alţii spun că şi pacienţii exagerează, dar totuşi oamenii mor cu zile. Se pare că multe dintre cadrele medicale s-au transformat în statui – privesc la dramele din jur fără să intervină sau fac treaba pe jumătate. Ar fi nedrept să generalizez fiindcă am cunoscut şi oameni minunaţi, care îmbracă zilnic haina îngerilor şi mă întreb de ce nu pot fi toţi la fel, de ce unii pot privi şi cu inima, iar alţii nici măcar nu pot deschide ochii.
Ambulanţa este un alt punct nevralgic – angajaţi puţini, metehne multe. Se plâng că nu au bani, dar umblă buimaci de băutură, chiar şi doamnele. Vina aparţine şi şefilor fiindcă este greu de crezut că nu şi-au dat seama că un angajat a tras la măsea în loc să aibă grijă de pacienţi. Măsuri nu se iau că, mde, corb la corb nu scoate ochii, iar oamenii se întreabă de ce mai plătesc asigurări de sănătate – ca să fie purtaţi printre saloane de angajaţi chercheliţi?
Am avut norocul să cresc într-o familie care m-a învăţat să iubesc tradiţiile, să preţuiesc oamenii şi să slujesc comunitatea în care trăiesc. Am primit ajutor când am avut nevoie şi am oferit sprijin când mi s-a cerut, ceea ce cred că ar trebui să facem cu toţii. Dacă am privi mai atent la oamenii din jur şi le-am întinde o mână de ajutor poate că s-ar mai schimba statisticile despre depresie, sinucideri şi alte întâmplări care lasă răni adânci în fiecare. Pentru asta este important să ne iubim aproape ca pe noi înşine şi să spargem carapacea nepăsării în care am intrat poate fără să ne dăm seama.