De unde se vede că domnul Hadji-Culea este „comunicativ”

Săptămâna aceasta a debutat ca într-o piesă de Caragiale, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, cu o misivă buclucaşă. Reputatul regizor Silviu Purcărete a trimis o scrisoare directorului Naţionalului ieşean, regizorul Cristian Hadji-Culea (căruia o treime dintre actorii trupei îi reproşează, printre altele, lipsa de comunicare).

Unii au spus că este o scrisoare de încurajare a managerului contestat; alţii, că menirea misivei ar fi aceea de a umili artiştii ieşeni, ieşenii în general şi, nu în cele din urmă, Iaşul. Comentarii pot fi multe, dar nu ne vom lansa în „inutile eforturi de a părea civilizaţi”, ci vom publica scrisoarea integral, aşa cum a fost aceasta afişată la avizierul Teatrului, spre lectura celor (ne)mulţumiţi de situaţia în care se află instituţia ieşeană.

Vom puncta doar că prezenţa acestei depeşe la avizier demonstrează că managerul Cristian Hadji-Culea este mai comunicativ decât a lăsat să se vadă în ultimii 9 (nouă) ani, de vreme ce afişează într-un spaţiu public o scrisoare primită în nume personal. Prin urmare, nu „introvertirea” l-a făcut necomunicativ pe domnul Hadji-Culea, ci mai curând o anume „scârbă” de Iaşi, pe care domnul Silviu Purcărete o împărtăşeşte, cu toată legitima delicateţe a prieteniei:

„Dragă Hadji,
Te-am văzut pe internet la o emisiune filmată unde nişte actori (pe vremuri, cîţiva îmi fuseseră simpatici) te atacau făcînd inutile eforturi de a părea civilizaţi. Am văzut apoi o emisiune unde un procuror cu bărbuţă întărîta aceiaşi actori să te sfîşie şi mai nemilos. (Era cred, criticul acela «îndrăgostit» de dumneata.)
Îmi erau de mult cunoscute mîrîielile din teatrul dumitale dar mai ales cele din oraş. Am citit de-a lungul timpului nenumărate măgării care te priveau. Nu mă miră aşadar prea tare ce se întîmplă acuma. Mă miră numai cît poţi răbda.
Ce ţi se reproşează?
Eşti un dictator nemilos.
Eu te învinovăţeam întotdeauna de excesivă timiditate şi neadecvată delicateţe în relaţiile cu cei din jur. Ei însă numesc rezervă şi dialogul scurt - dictatură.
Actorii sînt trataţi ca sclavii pe plantaţie.
Fericiţi sclavii care pot participa nestingheriţi la proiecte cinematografice de succes şi fericită plantaţia în care vătaful implora regizorii să-i menajeze pe sclavii profesori şi să le înlesnească prezenţa la orele de la facultate.
Şi ce fel de regizori ai adus?
L-ai adus pe Măniuţiu şi te-au înjurat că de ce nu-l aduci pe Dabija. L-ai adus pe Dabija şi te-au înjurat că de ce nu-l aduci pe Purcărete. L-ai adus pe Purcărete şi te-au înjurat că de ce nu-l aduci pe Afrim. L-ai adus pe Afrim şi te-au înjurat că de ce-l aduci pe Afrim.
Nu vrei să-i «înscrii» la festivaluri.
(Păi, n-aveai decît de completat acolo o cerere şi hai cu toţii la Edinburgh sau la Venezia!)
Iar selecţionerii marilor festivaluri internaţionale de ce nu se înghesuie să invite spectacolele Naţionalului?
Păi tocmai fiindcă îi aduci pe alde Măniuţiu, Tompa, Dabija, Afrim, Buhagiar, Purcărete (Cooperativa!!!!), în loc să aduci regizori şi scenografi cumsecade, în stare de creaţii demne de festivaluri importante. Iar dacă în «cel dintîi teatru al ţării» cu a lui trupă de elită spectacolele celor de mai sus nu «bubuie» de vină e numai şi numai Hadji-Culea.
Să-l schimbăm!
E bătaie pe postul dumitale de director. E mare vînzoleală de visători candidaţi din teatru dar mai ales din afara lui! (Eu îmi imaginez un portret-robot al postulantului sau postulantei ideale, dar nu vreau să spun ce cred: n-ar fi politically correct!)
De fapt te afli în miezul unui vîrtej de ură! Cei care te urăsc (sînt sigur că nu toţi!) nu pot sau nu vor să-ţi ierte delicateţea, decenţă excesivă, respectul rezervat cu care îi tratezi. Pentru ei acestea nu sunt semnele unei sensibilităţi civilizate ci ofense aduse spiritului gregar. Nu ştii «să comunici». Nu stai cu ei la o bere! Eşti un ingredient străin în ciorba comună.
La urma urmei e legitimă dorinţa lor de a străluci cumva. Şi cînd acest lucru nu se întîmplă de vină e întotdeauna altcineva. Pe de altă parte toţi actorii de pe lume cîrtesc. Şi cu atît mai mult cei din companiile permanente unde prea lungile căsnicii artistice tocesc «vîrtutea». Visează toţi la prospătură şi la divorţ dar neapărat unilateral.
E limpede însă că ura le e sistematic insuflată de undeva din afara teatrului. În urbea dumitale, cîndva o «capitală a spiritului», colcăie din păcate mulţime de frustrări şi roiesc ambiţii provinciale de nedomolit.
Greu de luptat cu ele!
Curaj!
Silviu Purcărete (din Cooperativă!)”

Citiţi şi: Demisia, domnule Cristian Hadji-Culea!