Optaţi pentru public sau privat în sistemul sanitar?

 Dorian OBREJA

Ştiu, în mod normal, ar fi trebuit să procedez altfel. Anume, mai întâi, să organizez un sondaj de opinie, cu o singură întrebare – cea din titlu – şi cel puţin trei variante de răspuns: a) întregul sistem de sănătate; b) doar pe pacienţii/bolnavii înstăriţi; c) numai conturile patronilor entităţilor private.

Din fericire pentru mine, în ciuda unei vârste avansate, nu a fost nevoie ca, în ultimii cinci ani, să fac vizite (mai scurte sau mai lungi) unor unităţi sanitare. Am fost, de câteva ori, la cabinete medicale private (pentru că nu se putea altfel, nu că mă dădeau banii afară din casă!), şi, de două ori, internat, pe perioade scurte, la un spital public. Sincer, am apreciat organizarea, condiţiile,  profesionalismul şi amabilitatea personalului din ambele zone, mai ales că problemele din  cauza cărora apelasem la asemenea soluţii se rezolvaseră, în cea mai mare parte.

Numai că, din păcate, cu o floare nu se face primăvară...

Din materialele apărute în presă, dar şi din relatărilor multor cunoştinţe, sistemul sanitar românesc (fie el public sau privat) nu stă deloc pe roze, fiind, în viziunile mai pesimiste, la limita supravieţuirii, iar în proiecţiile mai optimiste, afectat destul de grav de unele „maladii” - precum insuficienţa personalului medical cu studii superioare sau medii, lipsa sau calitatea îndoielnică a unor aparaturi de investigaţie, timpii de aşteptare până la sosirea mijloacelor de transport, timpii de intervenţie în zonele de urgenţe, desfiinţarea unor spitale, reducerea a 40 la sută dintre paturile spitalelor publice etc.

Mai trebuie luate în calcul, pentru formarea unei păreri cât mai apropiate de realitate, că, în ţara noastră, doar 1,7 la sută din consumul unei familii este dedicat serviciilor medicale - în vreme ce, în UE, media acestui indicator este aproape dublă, mai exact de 3,3 la sută, ceea ce plasează România pe un dezonorant (şi grav pentru sănătate) penultim loc. Conform datelor date publicităţii, la nivel naţional, majoritatea covârşitoare a cheltuielilor pentru sănătate – circa 80 la sută – provine din surse publice, şi doar 20 la sută din finanţare privată. Dacă, în ultimele 3 decenii, ştiu să se fi construit un singur spital din bugetul de stat (şi acela cumva strategic, la Mioveni), entităţi sanitare care se auto-intitulează - nu întotdeauna cu justitificare deplină - spitale au răsărit pretutindeni (clinicile private au ajuns să acopere 75 la sută din tatalitatea unităţilor medicale), precum ciupercile după ploaie, bănuiala mea fiind că motivul se numeşte rentabilitate. Cineva afirma că „sistemul sanitar din România este grav bolnav. Nu tot. Doar cel de stat. Pentru că, în privat, pulsul bate ca la carte. Ceea ce înseamnă că din sănătate se pot face şi bani, nu doar pierderi. Totul depinde de gestionarea fondurilor...”.

Deţinătorul portofoliului Sănătăţii de acum un deceniu declara că „managerii de spitale private trebuie să îşi gândească investiţia bazându-se pe forţele proprii, nu pe ce „fură de la stat sau din ceea ce încearcă să obţină prin trafic de influenţă”. S-a schimbat ceva în zece ani? Depinde de la caz la caz. În practică, am asistat la discuţii în care „recepţionerii” din sistemul privat nu prea se arătau dornici de pacienţi, invocând lipsa unor ambulanţe proprii sau alte cauze.

Cred că mai este loc de transformat optica prin prisma căreia sunt priviţi şi serviţi – sau nu! – apelanţii la serviciile medicale.