Un fleac! L-au ciuruit

S-a dus şi el. De obicei nu empatizez cu marile treceri ale mai marilor din ţară, indiferent de domeniul care i-a consacrat. Nu trăiesc dureri colective, sunt mai grele cele individuale, nu sufăr la unison, nu plâng la comandă şi, mai ales, nu comentez. De data aceasta e totuşi altfel. A plecat comisarul Moldovan. În linişte, cum de altfel şi-a petrecut toată viaţa, şi demn, cum ne-a obişnuit până acum.
Demn ar fi vrut să se şi despartă de cei pe care i-a iubit şi care, la rândul lor, l-au îndrăgit. N-a vrut alai, comentatori, transmisii live şi analişti. A vrut să ardă, cum a ars întreaga sa viaţă. A vrut să ardă pentru ultima dată. Nu l-au lăsat. Un comentariu sec al Bisericii Ortodoxe Române l-a lăsat fără ultimul drept pe care-l avea pe lumea aceasta. „Pentru că e incinerat, nu va avea slujbă de înmormântare”, a anunţat implacabil purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Cu alte cuvinte, pentru că a vrut să fie altfel, îl dăm la o parte. Brusc, cele peste 50 de pelicule care-i poartă semnătura, zecile de personaje cărora le-a dat viaţă, miile de ore de lucru neîntrerupt ale celui mai prolific regizor român nu mai au nicio însemnătate. Brusc, pentru că ultima sa dorinţă a fost să nu fie ca toţi ceilalţi, nu mai e „de-al nostru”. Cu ce drept, întreb, decizi cine-i creştin şi cine nu? Cu ce drept răpeşti familiei şi-aşa înnegrite de durere şi lacrimi, o ultimă rugăciune pentru dragul lor alături de care merg pentru ultima dată? Oare criminalii care-şi petrec ultimii ani în carceră şi care au dreptul la o slujbă creştinească de înhumare sunt mai buni în faţa Domnului decât el? Oare un şarlatan care lasă pe drumuri zeci, sute de familii, care le lasă fără bani şi fără şansa de a-şi asigura pâinea, dar care se hotărăşte să-şi ridice mormânt de marmură e mai vrednic?
Cu toate că e grea, cu siguranţă aceasta nu va fi singura lovitură care va începe să ştirbească din memoria marelui român care ne-a părăsit în prag de an nou. Vor veni, cu certitudine, legături anterioare, copii necunoscuţi, comentatori pe care nu-i cunoaşte nimeni şi vor spune, vor analiza, vor dezbate viaţa omului pe toate părţile. Doar el nu mai e aici să se apere. Va începe un maraton de filme care-i poartă semnătura, vor apărea pe reţelele de socializare poze cu citate care se presupune că sunt ale celui care nu mai e printre noi. Vor apărea iluştri necunoscuţi care vor umple talk-show-urile de seară şi vor apărea şi rudele îndepărtate care se vor lupta, invariabil, pentru avere. Că am văzut cu toţii că-i destulă. Trist e că ştim toţi acest scenariu pentru că e cel clasic în astfel de momente. Trăim din durerea altora în timp ce nu-i lăsăm să-şi plângă propria durere. Trist. (Dana Chiru)