„Când ajung să mă contacteze, oamenii sunt prizonierii unei singure povești pe care o mai pot spune despre viața lor, cea a neputinței”

 * dialog cu psihoterapeutul Andreea Muraru

- Cum ai decis să urmezi cariera în psihologie? Au existat evenimente sau experiențe particulare care te-au condus către această cale?

- Am absolvit un liceu cu profil foarte real (matematică-fizică), chiar axat pe performanță în domeniul științelor. Aproape toți colegii mei au dat admitere atunci, la mijlocul anilor 1990, la Medicină sau la Științe Economice. Mă simțeam cumva inadecvată cu preocupările mele mai degrabă filosofice. Și chiar prin clasa a X-a, cred, când începusem să studiem Psihologia la școală, am văzut un film – se numea Analiză Finală – un film cu Richard Gere care juca rolul unui terapeut și care făcea ca terapia să pară un context foarte intim și foarte romantic. Părea exact ce căutam. Ajunsesem să mă visez într-un cabinet frumos, elegant, în care urma să am conversații elevate și profunde. Desigur, visul acesta s-a amânat mult timp pentru că primul meu job după absolvire a fost într-un centru de plasament cu sute de copii cu nevoi speciale.

Când am dat eu admitere la Psihologie concurența era acerbă (facultatea se reînființase în 1990 după o pauză de 20 de ani în care regimul comunist o considerase periculoasă, subversivă și desființase toate secțiile din țară). Era un aer de pionierat care se simțea atunci, atât în rândul profesorilor, cât și în cel al candidaților. Mi-am dorit foarte mult să intru, îmi doream să fiu parte din această lume pe care o consideram exploratoare și inovativă. Îmi doream să ascult poveștile despre viețile oamenilor, să fiu acolo pentru cei care caută liniște, acceptare și, mai târziu, am descoperit că îmi doream foarte mult să mă implic în restaurarea justiției sociale pentru pesoanele care experimentează marginalizarea.

Provin dintr-o familie cu 3 copii (în care eu am fost cea mai mare – mai am doi frați gemeni), o familie destul de zgomotoasă și intensă. Dar și o familie în care s-a povestit mereu deschis și onest despre emoții și relații și în care deciziile noastre au fost acceptate și adeseori celebrate, oricât de neașteptate ar fi fost. O familie în care am învățat să-mi chestionez permanent valorile și acțiunile și să decid conform acestora.

În familie, cred, am descoperit și spiritul activist și dorința de a interveni, de a semnala nedreptățile, de a nu trece cu vederea. În timpul perioadei comuniste (eu aveam 13 ani la Revoluție, eram destul de mare și de interesată de contextul socio-politic) în familia mea erau dezbătute nedreptățile și cred că am înțeles foarte timpuriu că trăiam într-un sistem opresiv și că exista o lume foarte diferită, cu multe libertăți, dincolo de granițele țării în care trăiam.

- Ai construit o carieră frumoasă în psihologie. Ai întâmpinat provocări sau momente de răscruce importante în acest proces?

- După ce am absolvit Facultatea de Psihologie de la Iași, am urmat un Master în Comunicare și Relații Umane în cadrul aceleiași facultăți. Mai târziu am făcut și un doctorat pe care l-am absolvit tot acolo. Acesta a fost, în mare, parcursul meu academic.

În ceea ce privește practicarea psihologiei, am ales drumul psihoterapiei, care a implicat o formare specială. Am avut imensa șansă ca în anul 2001, la un an după absolvirea facultății, să fiu admisă într-un program de formare inițiat de Ministerul Afacerilor Externe Olandeze care își propunea formarea primilor terapeuți de familie și cuplu din România. Profesorii noștri olandezi (cărora le port un mare respect și o uriașă recunoștință) au lucrat cu noi mulți ani, iar în final, un grup de câțiva oameni am devenit pionerii acestei profesii aici. Expunerea nu doar la o practică atât de provocatoare, dar și la o cultură a libertății și a curajului, m-a modelat și mi-a rafinat valorile și credințele despre lume și viață. De vreo 20 de ani interesul meu s-a canalizat către terapiile postmoderne, mai ales către terapia narativă, o terapie a solidarității, o terapie destul de politică în care oamenii sunt ghidați către descoperirea teritoriilor lor de siguranță și către identitățile lor preferate.

Practica mea se întinde pe aproape două decenii și jumătate și cuprinde asistarea indivizilor, cuplurilor, familiilor și comunităților – în contextul protecției sociale, al ONG-urilor și al practicii private. Colaborările cu mediul ONG (care îmi sunt tare dragi) vizează mai ales munca cu tinerii și adolescenții, asistarea femeilor și copiilor care au cunoscut experiența violenței domestice și a abuzului și suportul comunităților care se confruntă cu marginalizarea (cum ar fi comunitatea LGBTQ+, al cărei grup de suport l-am co-facilitat pentru 5 ani). Colaborările cele mai stabile le am cu Centrul de Mediere și Securitate Comunitară din Iași (un ONG care a făcut enorm pentru persoanele care au trăit experiența violenței) și cu Fundația Blue Heron, care susține tinerii cu important potențial academic proveniți din medii instabile din punct de vedere material și emoțional.

De-a lungul anilor, am conceput și livrat programe de training despre practici terapeutice în lucrul cu discriminarea, trauma, abuzul și violența domestică destinate profesioniștilor din domenii diferite. Totodată, sunt formator și supervizor pentru terapeuții aflați la început de drum.

Momente de cumpănă au fost toate cele care au implicat decizii profesionale, fie de părăsire a unor contexte cu care nu mai rezonam la nivel de valori, fie de implicare în proiecte semnificative dar care necesitau timp, energie și resurse pe care adeseori le răpeam din alte contexte. Din fericire, am ajuns la o maturitate profesională care-mi permite trierea proiectelor și a contextelor, astfel încât rămân cele cu care rezonez realmente, cele care sunt în acord cu valorile mele. În același timp, am învățat de-a lungul anilor să-mi aleg echipa și să nu rămân în contexte în care există orgolii profesionale și conflicte, în care nu primează respectul pentru beneficiarii serviciilor noastre.

„Suntem ca niște jongleuri cărora uneori le scapă portocalele pe jos. Și este în regulă”

-  Ce strategii folosești pentru a-ți menține echilibrul și bunăstarea în cadrul profesiei tale, având în vedere natura sensibilă a muncii în psihologie?

- Echilibrul este un concept care adeseori mi-a adus bătăi de cap. Eu cred că echilbrul este static, este o stare care nu se potrivește cu viața însăși, viață care înseamnă mișcare, devenire, evoluție. Și mai cred că suntem ca niște jongleuri cărora uneori le scapă portocalele pe jos. Și este în regulă. Ne adunăm și continuăm. Cred că toată această mișcare este esența existenței noastre, cred că este important să nu înghețăm în stări sau roluri.

Și eu sunt om și eu devin și eu mă mișc mereu, și mie îmi scapă portocalele și este în regulă. Cred că adeseori dificultățile în viața noastră apar din pricina standardelor pe care ni le impunem. Standarde nerealiste, împrumutate, neverificate, în dezacord cu lumea noastră interioară.

Cred că binele meu vine adeseori din acceptare, din selectarea contextelor și din absența agendelor ascunse. Nu prea am teorii despre oameni și realități pe care să nu le verific cu cei implicați. Nu car după mine bagaje care nu sunt ale mele, iar pe ale mele le revizitez periodic, le aerisesc și le triez. Persoanelor pe care le asist le dau mereu gândurile și ideile pe care le am despre viața lor, împărtășesc cu ele felul în care rezonez cu poveștile lor.

De peste 10 ani lucrez mult în contexte de co-terapie, adică în sesiuni am lângă mine o colegă care este martoră și participantă la terapie. Devii foarte conștient de acțiunile tale în cabinet când cineva le privește și adeseori le chestionează. Începi să clarifici foarte mult esența muncii tale și procesul transformativ este intens.

Poveștile oamenilor, care adeseori sunt despre speranță, despre abilități excepționale, despre solidaritate și modalități incredibile de a trece prin perioade grele, îmi dau forță și încredere pentru a continua. Mă simt onorată și privilegiată ascultând aceste povești. Ele îmi ating viața în moduri în care speranța și grija capătă noi dimensiuni. Și, nu în ultimul rând, am lângă mine clubul oamenilor preferați din viața mea, un club foarte exclusivist în care sunt toți acei oameni (familie, prieteni, colegi) care mi-au oferit suport, care m-au ținut de mână și m-au încurajat de-a lungul timpului.

„Vocea terapeutului nu mai este în niciun fel privilegiată sau ascunsă, secretă, el nu deține puterea și nici cunoașterea absolută”

- Care sunt principalele moduri în care oferi sprijin și ajutor clienților tăi în cadrul sesiunilor de terapie sau consiliere?

- Practicile terapiilor postmoderne schimbă focusul de pe terapeut pe persoanele asistate. Persoanele  sunt experții în cadrul sesiunilor de terapie: ele își cunosc cel mai bine viețile, abilitățile, resursele, destinațiile preferate, relațiile importante. Terapeutul ocupă scaunul din dreapta mașinii conduse de client, el este  cel care creează contexte în care identitățile preferate ale oamenilor devin vizibile, explorabile, posibile. Vocea terapeutului nu mai este în niciun fel privilegiată sau ascunsă, secretă, el nu deține puterea și nici cunoașterea absolută. Dar nu este un ignorant, are abilitățile și practicile necesare pentru a facilita descoperirea acelor povești despre vieți și lumi preferate.  În lumina reflectoarelor se află persoana asistată și oamenii care o pot sprijini realmente în demersul de a se reconecta cu preferințele sale pentru viață.

Toodată, în ceea ce privește persoanele și grupurile marginalizate, rolul terapeutului se schimbă, devine mai social, mai politic: el se transformă într-un soi de portavoce care semnalează lumii anumite probleme, militează pentru justiție socială și face vizibile discursurile sociale care îngreunează viețile oamenilor și care le blochează accesul spre viața la care visează. De altfel, problemele oamenilor trăiesc în exteriorul lor, vin din lumea care dictează prea des moduri de a fi și de a părea adecvați. În lumea în care trăim există nedrept de multe prescripții (uneori foarte subtile) despre ce înseamnă să fii adecvat, normal, despre ce înseamnă să ai succes. Oamenii se pierd foarte des în încercarea de a urma aceste prescripții care nu le aparțin și, desigur, mai devreme sau mai târziu, au sentimentul că au eșuat.

Când ajung să mă contacteze, oamenii sunt prizonierii unei singure povești pe care o mai pot spune despre viața lor – o poveste a neputinței, a izolării, a fricii, a rușinii, a disperării, a eșecului. Povestea aceasta devine temnița lor și niciun alt moment în care viața lor a strălucit nu mai vizibil sau accesibil pentru ei. Nu mai sunt în contact cu lumile lor preferate, cu relațiile care le-au dat putere, cu abilitățile lor excepționale, cu visurile, dorințele și speranțele lor. Prin conversații, cu blândețe, cu grijă și adeseori cu mult umor, ajungem să descoperim acele insule din viețile persoanelor asistate, insule de putere, încredere, în care identitatea lor a fost una preferată. Și asta face terapia narativă – unește aceste insule în arhipelaguri și, mai apoi, în continente – oamenii ajung să-și construiască (sau, mai degrabă, să o descopere, pentru că aceasta din urmă este tot o poveste despre viața lor) o poveste alternativă celei cu care veniseră inițial – o poveste despre  putere, încredere, conectare, bucurie.

Terapia este un context obișnuit, cu nimic diferit față de alte contexte de viață, în care oamenii vorbesc în limbajul lor cotidian despre lucrurile care le împiedică accesul la identitatea preferată.

- Cum te simți în timpul interacțiunilor cu clienții tăi? Cum gestionezi emoțiile și implicațiile personale care pot apărea în aceste relații terapeutice?

- Așa cum spuneam și anterior, sesiunile și interacțiunile pe care le am cu oamenii care îmi solicită ajutorul sunt momente de putere și curaj, mă dezvoltă și îmi dau energie pentru a continua. Mai mult decât atât, adeseori mă inspiră pentru a găsi semnificații noi pentru viața mea, pentru relațiile mele. Cred că iubesc realmente interacțiunile acestea, iubesc momentele în care fețele oamenilor se relaxează, în care apar zâmbetele. Ador să văd oameni conectându-se între ei, povești care rezonează și interacțiuni care schimbă vieți. De aceea eu cred că grupurile de suport sunt esențiale în practica mea terapeutică. În contextul întâlnirilor de grup fiecare participant este martor la poveștile celorlalți, pe care le  repovestește prin prisma propriilor valori, experiențe și preferințe, îmbogățindu-le astfel. Rolul terapeutului în aceste sesiuni de grup este cel de facilitator: el facilitează descoperirea poveștilor și a rezonanțelor.

Există o credință destul de împământenită în domeniul acesta, al psihoterapiei, conform căreia demersul terapeutic este unul dureros; și mai ales credința conform căreia dacă nu este dureros, nu este eficient. De fapt, aceasta este o credință  exhaustivă în cultura noastră: dacă obținem ceva drag sau important  fără efort, ori nu este valoros, ori ne face să ne considerăm impostori. Eu am deconstruit în practica mea această idee, prin urmare demersul terapeutic poate fi unul în care oamenii să se simtă relaxați, într-un context plin cu umor, bună dispoziție și adeseori, foarte poetic. Practica colaborativă a terapiei narative încurajează terapeuții să lucreze cu persoanele pe care le asistă, nu asupra lor.

A consemnat Maura ANGHEL

Caseta 1

„Terapia este un context obișnuit, cu nimic diferit față de alte contexte de viață, în care oamenii vorbesc în limbajul lor cotidian despre lucrurile care le împiedică accesul la identitatea preferată” – Andreea Muraru

Caseta 2

„Binele meu vine adeseori din acceptare, din selectarea contextelor și din absența agendelor ascunse. Nu prea am teorii despre oameni și realități pe care să nu le verific cu cei implicați. Nu car după mine bagaje care nu sunt ale mele, iar pe ale mele le revizitez periodic, le aerisesc și le triez. Persoanelor pe care le asist le dau mereu gândurile și ideile pe care le am despre viața lor, împărtășesc cu ele felul în care rezonez cu poveștile lor” – Andreea Muraru