Ceauşescu să ne judece!

Am urmărit cu interes, probabil la fel ca mulţi dintre români, informaţiile despre starea vremii care, în aceste zile, au ajuns să bată la rating ştiri despre condamnaţii zilei, despre marile tunuri financiare, despre războiul dintre Ponta şi Băsescu ori vinovaţii pentru tragedia din Apuseni. E oarecum firesc, la modul în care televiziunile au învăţat deja reţeta, dar şi prin prisma comunicărilor şi avertismentelor din două în două ore emise de autorităţile meteorologice ori comandamentele de iarnă instituite la nivel de judeţe sau la Guvern. Aşa am ajuns să facem din orice fulguială ori scădere de temperatură un cod colorat strident ori vreo apocalipsă albă, de parcă sfârşitul lumii vine odată cu prima ninsoare. „Pe vremea mea”, ca să folosesc o expresie care oricum nu mi se potriveşte, nu existau coduri galbene de ninsoare şi de vânt, nici de ploi ori furtuni. Exista timpul probabil, fără ca meteorologia să fie o ştiinţă aproape exactă, capabilă să emită avertismente „now casting”. Cu toate acestea, nu îmi aduc aminte să fi văzut vreodată Iaşul înzăpezit deşi, slavă Domnului, ningea şi atunci. Nici de şcoli închise nu am auzit, deşi pe uliţe ori prin cartierele mărginaşe mai erau locuri pe unde zăpada trecea de un stat de om. Să fi fost de vină frica autorităţilor de tătuc, poate mobilizarea „voluntară” a cetăţenilor la muncă patriotică, dar, deşi iarna adevărată începea în noiembrie şi se termina în martie, nimeni nu făcea o isterie din asta. Nu vedeai pensionari devastând supermarketurile, ca acum. E drept, nici nu prea aveau cum, căci galantarele erau goale tot timpul. Iar conservele de fasole sau tocana de legume de la Vitalef oricum nu le cumpăra nimeni, în afară poate, de burlacii convinşi ori muncitorii pe şantierele patriei. Căci gospodinele comunismului aveau grijă de cu vară, fără să se facă de râs în faţa vecinelor de bloc, să umple cu zacuşti, gemuri şi alte bunătăţi boxa improvizată de la capătul palierului. Nu vedeai nici şoferi înjurând de mama focului la cozi interminabile în trafic, pentru că singura coadă „pe vremea mea” era la benzină, care se dădea pe cartelă şi nu prea îţi dădea mâna să o părădui pentru cumpărături făcute de la colţul blocului. Cât despre ajunsul la muncă ori spre şcoală, nimeni nu-şi făcea vreo grijă. Cine a apucat să lucreze ori să înveţe prin zona industrială a Iaşului ştie ce spun. Programul începea la ora şase, nu ca acum, la 8 sau la 9, se muncea şi sâmbăta, şi duminica, şi nimeni nu-şi permitea să iasă lipsă la pontaj. Tramvaiele erau pline ochi, iar ca să nu te îngrămădeşti pe scara mijlocului de transport, plecai cu o oră mai devreme de-acasă şi o luai frumuşel la pas, din Alexandru până în Baza 3 şi chiar mai departe. Nu auzeai de oameni morţi în drum spre job, nici de boschetari degeraţi, care noaptea stăteau în spital, iar ziua ieşeau la cerşit. Altele erau subiectele din presa vremii, dar parcă şi miliţienii erau mai activi decât poliţiştii de astăzi.
Să nu credeţi însă că sunt vreun nostalgic după comunism. Nicidecum! Am fost pionier de frunte şi am recitat poezii închinate „conducătorului iubit”, conform calendarului şi programei şcolare de atunci. Am ieşit la spart gheaţa din curtea şcolii şi la rânit zăpada, dar m-am bucurat cât am putut de beneficiile capitalismului, deşi acesta a fost numit de unii „de cumetrie”. Astăzi nu mai iese nimeni cu forţa la lopată, că avem societăţi de salubritate şi contracte private cu firmele de profil. Nu se mai înghesuie nimeni în tramvaiele îngheţate, că avem autobuze câte vrei. Mai puţin cu instalaţii de climatizare, că astea costă. Nu mai merge nimeni pe jos, nici măcar până la tomberonul de gunoi, iar Zona Industrială a devenit un morman de fiare vechi, pe care o traversezi doar când părăseşti Iaşul. Este preţul democraţiei, pe care-l plătim, cu vârf şi îndesat. Îl plătim însă prin taxe şi impozite, prin taxe pe parcarea de reşedinţă sau cea la pauşal, de pe marginea străzii. Prin tarifele umflate la salubritate şi alte servicii publice, care sunt prinse mereu pe picior greşit atunci când dă prima ninsoare. Şi dacă înainte Iaşul era condus cu mână de fier de oamenii regimului, astăzi e condus tot de oameni politici, cu o singură diferenţă: sunt plătiţi de noi să facă acest lucru! Iar cine mai dă vina pe vreme sau pe ieşeni pentru cele câteva zile de ninsoare pe an, să ia aminte de cele scrise în rândurile de mai sus, nu să-i ameninţe cu amenzi pe cei cărora le plătesc salariul, dar nu mai ies, ca altădată, la rânit zăpada. Şi să ştie că vor fi judecaţi după legile democraţiei, nu de Ceauşescu, pentru că tot a fost ziua lui pe 26 ianuarie…