Eternitatea adevăratei învieri

Privind lucrurile de la înălţime – nu de la cea a unui avion, ci a celui mai proaspăt recensământ, desfăşurat în urmă cu trei ani – s-ar putea zice că România, cu doar 0,2 la sută din locuitori declaraţi drept atei sau fără religie, este o ţară formată eminamente din oameni credincioşi.
Urmând firul unui asemenea fel de a vedea lucrurile, am putea fi liniştiţi/optimişti, considerând că prima parte a unei anumite traduceri a unui citat din Andre Malraux, şi anume aceea conform căreia „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” (autorul folosind, de fapt, termenul de spiritual), are toate şansele să se materializeze în ţara noastră.
Desigur, dacă ar fi să procedăm la o analiză comparată a rezultatelor ultimelor două recensăminte, am găsi unele motive, chiar dacă nu foarte însemnate, cel puţin de meditaţie, dacă nu de îngrijorare, şi anume creşterea numărului categoriei „atei şi fără religie”, de aproape trei ori, scăderea numărului de apartenenţi la religia majoritară, cea ortodoxă, ca şi augmentarea numărului de membri ai unui anume cult. Însă, de această dată, nu mi-am propus aşa ceva...
Ca în mai toate zonele şi domeniile, însă, există oarece diferenţe între realitatea statisticilor şi realitatea-realitate. Dacă e să ne referim la religie, cred că, la următorul recensământ, ar trebui introdusă o întrebare ajutătoare, care să nuanţeze şi clarifice situaţia fiecăruia, şi anume dacă respondentul se consideră credincios practicant sau doar credincios pur şi simplu. Să recunoaştem, între cele două ipostaze sunt deosebiri importante, uneori chiar ca de la cer la pământ!
Restrângând subiectul doar prin raportarea lui numai la sărbătorile pascale, sesizez că aceste diferenţe sunt şi mai vizibile. Unii credincioşi – al căror procent îl estimez la sub 50 la sută – profită, în sensul bun, de acest eveniment, pentru a fi şi mai prezenţi în biserici, respectând întocmai postul şi celelalte canoane. Alţii văd doar prilejul unor ospeţe pantagruelice, a unor descinderi prin diverse locuri de distracţie, de la staţiuni turistice până la discoteci ori cluburi, ceea ce înseamnă, din păcate, îndepărtarea şi de la semnificaţia în primul rând spirituală a sărbătorii, dar şi de la tradiţia petrecerii ei preponderent în familie. O contribuţie la toate acestea poate avea şi lipsa de unitate a creştinilor, divizaţi în atâtea culte, şi care, de cele mai multe ori, prăznuiesc sărbătoarea la date diferite...
Poate ar fi de preferat să ne raportăm altfel la ceea ce am putea considera sărbătoarea primăverii, drept una al învierii naturii, fenomen a cărei eternitate este incontestabilă şi care-şi începe călătoria în timp cu foarte multă vreme înainte de apariţia oamenilor, respectiv de inventarea zeilor.
Cred că nimic nu poate fi mai frumos şi mai înălţător decât să ne bucurăm sufletele şi minţile de spectacolul fascinant al apariţiei florilor, a gâzelor şi păsărilor. Aceasta este adevărata nemurire din care ne putem împărtăşi, chiar dacă nu o putem şi trăi!